Priveste

Priveste cum ploua, iar acum e soare.
Priveste timpul cum trece, secundele dispar, orele se evapora.
Ploi acide-n mintea mea,
Si ninsoare in suflet.
Atunci cand cafeaua este singurul lucru care te mai incalzeste,
Atunci cand soarele iti face scarba
Iar ploaia te ridica,
Atunci cand pentru tine "fericirea" nu inseamna decat
Alt cuvant apartinand
Marii mase bolnave de cuvinte,
Atunci cand nu mai crezi in nimic
Dar nimicul crede in tine si te acapareaza si te doreste
Si simti ca lumea ti se prabuseste-n cap
Si te doboara,
Atunci ai murit.

Dialog

El: Intelege, omule!
Ea: Ce sa inteleg, ce? Falsitatea ta? Gustul tau dement? Voiata de toleranta? Ura, indiferenta?
El: Gandeste-te la un fel de briosa si compar-o cu mine.
Ea: As putea face asta. Da, o briosa in care au fost alaturate ingrediente gresite. Spre exemplu.. scortisoara cu sare. O briosa sarata, dar care totusi arata bine.
El: Ma jignesti. Nu exista briose sarate. Nu le-ar mai cumpara nimeni.
Ea: Dar existi tu, si e de-ajuns.
El: Nu. Eu nu sunt de-ajuns. Eu nu sunt intreg fara tine.
Ea: Te pricepi la jocurile de cuvinte. Intr-adevar, minti bine.
El: Suntem ca piesele unui scrabble, nu crezi? Formam cuvinte doar impreuna.
Ea: Da, tu esti "Q"-ul. Exista unul singur. Si nu prea foloseste la nimic. Eu sunt "i"-ul. si impreuna formam un cuvant foarte uzual. Ti-l dam tie, oricum iti lipseste.
El: Si tu esti tabla pe care stau eu? "Q"-ul?
Ea: Acum esti pervers.
El: Nu.
Ea: Este prima oara cand ma contrazici.
El: Imi pare rau.
Ea: Ai si de ce.
El: Te iubesc.
Ea: ...si eu, briosa.

Vis

Somnul meu nu a fost niciodată liniştit. Mereu a dogorât de visuri mai mult sau mai puţin normale. Fiecare vis al meu a fost precum un roman în imagini. Nu ca un film. Romanele îţi provoacă imaginaţia, spre deosebire de filme.
Somnul fără vise, pentru mine, înseamnă leşin sau moarte. Sunt mai moarte orele de inconştienţă decât clipele din visuri în care nefiinţa acaparează frânturile ireale ale fiinţei prezente în ele.
Se spune că visurile durează secunde... Dacă e adevărat, atunci, după mine, aceste secunde din noapte sunt cele mai frumoase, pentru că în ele îmi regăsesc irealitatea şi nebunia, stări pe care sunt forţată să le ascund pe parcursul infinitelor zile în care nu visez. O viaţă întreagă poate fi îndesată într-un vis. O naştere poate fi cuprinsă în el. Dar, de curând, am avut ocazia să experimentez, printr-un vis, trecerea în nefiinţă, sub toate aspectele ei.
Noapte trecută am adormit devreme. A m adormit ca deobicei, tu telefonul lângă pernă, să mă pot uita la ceas de fiecare dată când mă trezesc şi să îmi notez. Poate părea ciudat... Astă-noapte se pare că m-am trezit la 02:27, la 04:16, la 06:48 şi la 08:35. Într-adevăr, mai des ca deobicei. Şi de fiecare dată din ce în ce mai obosită şi mai rănită fizic şi psihic.
În primul vis mă aflam legată de un pat, alături de alte persoane pe care nu le cunoşteam. La ieşire se aflau doi bărbaţi exagerat de înalţi, cărora eu le ajungeam până la abdomen. Se pare că, pentru nu ştiu ce motiv, aceştia mă urau. Am desfăcut centura ce mă ţintuia de pat. Eram plină de energie după ce tocmai primisem un pumn în stomac de la unul dintre cei doi tauri de rodeo. Am fugit înspre el şi am încercat să îl lovesc cu piciorul în zona genitală. Nu am ajuns, aşa că am lovit cu pumnul cât de tare am putut, iar apoi am fugit înspre patul meu, pe care am început să sar. Vedeam privirile îngrozite ale celorlalţi/celorlalte oameni/iluzii şi nu le găseam rostul. În vis nu simţeam frica, dar tranpiraţia abundentă îi dovedea fiinţei mele că realitatea îmi dezaproba cu înlesnire curajul.
Dar acel gardian nu m-a prins. Am fugit din pat în pat, sărind peste abdomenele tuturor, fiind prea preocupată să mă distrez pentru a auzi gemetele de durere ale bietelor suflete aflate în trupurile dezintegrate ale celor aflaţi în ceea ce am interpretat eu ca fiind „purgatoriul”. Şi am trecut peste acesta.
M-am trezit transpirată şi m-am uitat prima dată la ceas şi m-am dus la baie, doar pentru a-mi examina în oglindă roşeaţa feţei şi pentru a mă asigura că sunt ferită de o eventuală explozie a capului, pe care aproape nu mi-l mai simţeam de groază.Apoi m-am întors în pat şi am adormit.
Prima imagine a celui de-al doilea vis a fost o câmpie largă din obiecte din metal, ditre care unul, aflat la aproximativ 2 metri de mine strălucea cu o lumină gălbuie, orbitoare. Apoi am realizat că toţi prietenii mei erau langă mine şi că nimeni nu îşi dădea seama unde se afla, dar toţi erau uimiţi de acea privelişte. Pentru că, vedeţi voi, acelea nu erau doar bucăţi de metal, ci erau oglinzi. Şi în fiecare oglindă se reflecta altceva. Se reflectau cele mai frumoase peisaje din natură, cele mai frumoase sentimente. Vedeam râuri de munte curgînd, vedeam păduri nesfîrşite şi ploi tropicale. Jungle fascinante, insecte grăbite, toate cuprinse de măreţia irealului. Puteam citi iubirea în oglinzi, puteam citi fericirea şi încântarea. Şi nici nu am vrut să caut urme de tristeţe. Unul dintre cei... nu ştiu câţi eram, nici asta nu m-a interesat. Dar unul dintre ei a observat un indicator. Şi am luat-o într-acolo. Şi am mers mult, deşi ni s-a părut puţin. Am mers până am ajuns la o stâncă în care se afla o crăpătură. Acolo se afla un fluture.
-Pot să te ating? Am întrebat.
A clătinat din antene că nu.
-Atunci coboară-te mai jos, să îţi pot studia modelul aripilor.
Şi s-a coborât. Şi vai, ce minunăţie mi-a fost dat să văd. Acea combinaţie de desene nu ar putea-o reproduce nici da Vinci, nici Michelangelo, nici Rembrandt şi nici toţi trei la un loc. Acele culori vii.. Era ca şi cum fiecare om de pe pământ şi-ar fi desenat fericirea pe acel fluture. Dar nu a durat mult. S-a preschimbat rapid într-un fel de zînă, şi ne-a spus nouă, tuturor, că dacă vrem să ne continuăm drumul prin crăpătura din stâncă, va trebui să aşteptăm. Şi ne-a indicat o băncuţă rece de piatră, pe care ne-am aşezat cu toţii. Şi am stat acolo multă vreme, timp care mie mi s-a părut o veşnicie. Şi m-am plictisit, aşa că am dat să plec.
Nimeni nu a încercat să mă oprească, aşa că mi-am continuat drumul pe lângă oglinzi. Dar nu am mai fost atrasă de ele. Nu am mai vrut să le privesc. Probabil pentru că ştiam că nu mi-ar mai fi arătat aceleaşi imagini şi nu mi-ar mai fi inpus aceleaşi sentimente. La ieşire am încercat să mă întorc la prietenii mei. Dar indicatorul nu se mai afla la locul lui. Oglinda ce strălucea a pierit, iar cărarea pe care am venit, ce înainte era clară şi se putea vedea până în celălalt capăt al ei, acum se depărţea în trei cărări diferite, toate bătătorite şi mărginite de buruieni. Conştientizam ce pierdusem datorită prostiei mele. Nu am putut aştepta şi pierdusem acel legendear tren ce duce spre Rai. Şi realizam că nu mă mai puteam întoarce, aşa că am mers tot înainte, pe drumul spre realitate.
Şi m-am trezit din nou, cu un sentiment amar de regret. Şi când m-am ridicat să beau apă, simţeam povara şansei pierdute asemeni unui bolovan greu. Şi o căram în spate şi simţeam cum trebuie să mă obişnuiesc cu ea. Şi senzaţia ratării persista, simţeam cum lumea mi se prăbuşeşte în cap datorită migrenei ce m-a apucat. Apoi, cu toate astea, m-am întins din nou în pat, şi mi-am unit, forţat, pleoapele ce păreau de plumb. Când am închis ochii, am simşit cum toate acele oglinzi se sfarmă, se sparg, iar cioburile ascuţite se înrădăcinează în inima mea.
Şi m-am găsit pe mine pe o cărare ca vai de ea, aflată „la capătul lumii”. Cărarea era aflată în mijlocul unui deşert, înconjurată de nisip din toate părţile, iar în dreapta ei erau câţiva copaci ce o umbreau. Nu ştiu ce copaci erau aceia dar aveau frunze mari, de un verde închis şi arătau trecuţi. Primprejurul meu vedeam tot felul de lucruri aruncate de colo-colo. Lucruri pe care eu, cu o curiozitate de copil, am început să le studiez. Am găsit monede vechi, noi şi străine, am găsit săbii, haine antice îngropate sub nisip... Şi mi s-a făcut scârbă gândindu-mă că toate acestea au fost aruncate aici de secole, probabil. Nu mi+ar fi ajuns o viaţă să cutreier acel deşert, şi nu mi-ar fi ajuns o eternitate să numesc fiecare obiect aflat în el. Dar în vise asta nu contează.
Am mers înainte pe acea cărare până am ajuns la o poartă mare, neagră şi foarte atrăgătoare, de la care nu mi-am putut desprinde privirea. Acea poartă avea o arhitectură atât de complexă încât îmi venea greu să cred că fusese făcută de o mână omenească. Şi pe bună dreptate, nu fusese.
În stânga mea se afla o oglindă în care îmi vedeam reflexia. Îmi vedeam reflexia, chiar dacă nu stăteam în faţa ei. Şi deasupra imaginii mele reflectate, era scris „mascarada nu mai poate continua fără tine”, iar nişte voci interioare îmi spuneau „într-acolo” indicându-mi acea poartă. Cugetul meu era la pământ. Nu am reflectat asupra acestei opţiuni nici o clipită. Picioarele mele au acţionat independent. Au luat-o înspre poartă şi au intrat. Câteva clipite m-am holbat împrejur fără să îmi pot crede ochilor. În faţa ochilor mi se întindea un coridor ce părea fără sfârşit. Pe jos era întins un covor roşu, iar pereţii erau dintr-un lemn arămiu, sculptat în acelaşi stil renaşcentist precum poarta. Privelişte ce mi-a captat toată atenţia pentru o perioadă destul de lungă de timp. Am primit în stănga şi am intrat pe prima uşă. Pentru că am uitat să menţionez, pe acel coridor se aflau foarte multe uşi, toate numerotate, astfel încât pe stânga se aflau cele cu număr impar, iar pe dreapta cele cu număr par. Instantaneu, m-am intrebat care o fi ultimul număr, dacă o fi existat aşa ceva. Şi mi-am închipuit că acest ultim număr ar fi fost conţinut de miliarde de alte numere, ajunse la infinit, Pentru că totul e posibil.
Şi am intrat pe uşa numărul unu. Acolo era un fel de birou. Şi mi-am auzit numele strigat de o secretară. Ciudat, încerc, dar nu îmi pot aminti niciun detaliu referitor la fizicul acesteia. Dar nu arăta omenesc. A strigat un cerber să vină şi să mă examineze. Acest cerber arăta asemeni unui centaur, dar era roşu şi avea copitele în flăcări (nu mă înţelegeţi greşit, acela nu era un birou oarecare. Era mai mare decât un METRO) , iar imaginea lui m-a îngrozit. Era sumbru, înfricoşător,dar totuşi era incredibil de frumos. Emana o putere supremă şi doar statura lui îţi impunea teama. Mi-a atins urechea, implantându-mi un fel de cip. Şi nu a scos o vorbă, fapt ce m-a dezamăgit, deoarece îmi doream cu ardoare să aud măcar o notă venind din interiorul acelui zeu mitologic.
Uşa mi s-a deschis şi mi s-a insinuat să părăsesc biroul. Am ieşit şi mi-am continuat drumul pe coridor. Deşi în faţa mea totul era întunecat şi nu existau lumini care să lumineze locul, împrejurul meu era tot timpul lumină. Deschideam diferite uşi, ba de pe o parte, ba de pe cealaltă îi studiam cele mai înfiorătoare imagini pe care creierul le poate produce. Vedeam totul din mai multe perspective. O parte din mine le agreea, o parte le dezaproba, o parte le ura şi o parte le iubea. Şi vedeam crime, vedem bătăi, vedeam drogaţi . Sadici, satanişti, demoni, toate se adunau în acea casă gigantică. Şi eu îi vedeam si mă speriau şi voiam să fug. Dar în acelaşi timp îi admiram îi voiam să rămân. Şi niciodată nu am fost mai confuză. Si totuşi înţelegeam tot. Şi fiecare cameră avea puterea ei şi toate mă îmbătau. Şi eram în extaz şi mă simţeam bine, dar uram acel loc şi voiam să îl părăsesc. Mi se făcea groază de mine.
Nu mai voiam să fug de acel loc, îl iubeam. Dar voiam să fug de mine, pentru că ajunsesem să îmi fiu duşman. Şi am simţit cum mă urăsc. Şi mi-am spus „se face târziu şi eu vreau acasă”. Şi am făcut cale întoarsă. Am mers relaxat, admirând şisavurând fiecare bucăţică ce aparţinea acelui loc. Trăiam sentimentul că trebuia să rămân, dar acea bucâţicâ de conştiinţă pe care o mai aveam, se împotrivea şi ca să o protejez, am grăbit pasul. Chiar dacă toată fiinţa mea se împotrivea, am părăsit Iadul şi am revenit.
Am revenit, ironic, cu o durere de ureche, exact în acel loc în care, în vis, mi-a fost implantat cipul. Şi m-am trezit cu un mare semn de întrebare. Cese întâmpla dacă rămîneam acolo? M-aş mai fi trezit? Se spune că dacă mori în vis, mori şi în realitate. Într.un vis, nu am experimentat niciodată moartea ca să pot da explicaţii. Dar acesta a fost unul dintre cele mai intense vise trăite vreodată.
Şi nu aş vrea să mai simt acel sentiment de nesiguranţă, de regret şi de ură pe care l-am simţit, niciodată. A fost, totuşi, o experienţă interesantă.

Compunere libera

        Acelasi loc, aceeasi senzatie ireala de singuratate.Fiecare zi, fiecare ora, fiecare secunda incepe in aceasta camera de ospiciu. Aici sunt inchisa de... nici nu stiu de cand. Aici nu exista timp, nu exista spatiu. Doar patru pereti albi ce ma inconjoara. Toti ma cred nebuna, de asta sunt inchisa aici. De fapt sunt perfect normala, cu exceptia micilor intervale de timp in care pasesc in alta lume, o lume ireala in care totul este cum vreau eu. Am incercat sa le explic asta, ca aceste traversari dintr-o lume in alta s-au rarit considerabil si ca am revenit la normal. De fiecare data mi-au raspuns : "toti nebunii se cred normali.". Si ei se cred normali, ceea ce inseamna ca sunt nebuni? Pentru mine sunt si vor fi intotdeauna. Este nebunesc sa tii o fata de 15 ani inchisa intr- camera patratoasa alba, fara niciun geam doar cu un bec ecologic ce emana o lumina alba deasemenea.

                  Sunt familiarizata cu acest loc oribil. Asta este casa mea de cand eram mica, cand am avut prima criza de schizofrenie. Medicii nu ma cred vindecata. Nici nu au de unde sa stie, deoarece nu ma viziteaza decat o data pe luna, si nu au de unde sa stie cum ma comport in rest. De fapt nici nu le pasa daca sunt sau nu vindecata, ei vor doar banii parintilor. Le-au interzis sa ma viziteze deoarece ma considerau periculoasa pentru sanatatea lor. Mda, sigur. Sper doar ca intr-o zi sa ies de aici. Acesti patru pereti de 4m/4m ma sufoca. Usa alba deasemenea cu o mica portita in josul sau, din care de trei ori pe zi se iveste cate o tavita cu mancare. Mancare proasta, ca intr-un ospiciu... ceva fasole, un pahar cu apa, paine si cateodata, daca am noroc doua-trei bombonele. Toaleta, plasata intr-un colt mizerabil al camerei, nu a mai fost curatata de secole. Oricui ar fi intrat aici i-ar fi trebuit o masca de gaz, datorita mirosului. Mie nu, eu sunt obisnuita. Am invatat sa nu ma mai plang, oricum nu ma aude nimeni. Chiuveta era aproape nefolosita. Nu pentru ca nu ma spalam sau ceva de genul, ci pentru faptul ca o pastram mereu curata. Cred ca este singurul lucru din toata camera care este curat. Iubesc apa. In rest camera este pustie, cu exceptia unei mese albe plasate in mijlocul camerei, a doua scaune albe, unul avand un picior rupt, si a catorva carti iritante, neinteresante depsre psihologie. La solicitarea mea, prin portita de sub usa astazi mi s-au livrat 3 pixuri si un caiet dictando.

                 Nimic interesant. Am ajuns chiar sa fiu speriata de "alb". Nu mai stiu si nu mai cunosc nimic si pe nimeni, cu exceptia doctorului ce-mi facea vizitele lunare, dar pe el nu-l suport. Datorita lui sunt inchisa aici, datorita lui nu pot pleca nicaieri. El mi-a interzis lumina soarelui, el mi-a interzis ploaia. As vrea sa moara in flacarile iadului, sa i se intample tot ce e mai rau pe lume. Imi lipseste viata mea de dinainte de criza schizofrenica.

                  Aveam 7 ani pe atunci, iar viata mea parea cum nu se poate mai minunata. Eram o fetita de clasa I, plina de viata si foarte fericita. Eram blonda si aveam ochi albastri si raspundeam la numele de Ada. Iubeam sa inot. In fiecare zi mergeam cu parintii in Strandul local, la bazin pentru a inota. Acel loc imi lipseste nespus. Acum apa este singura ce ma leaga de parintii mei, de viata mea minunata de dinainte. Acum nu mai stiu nimic, acest loc m-a ajutat sa uit tot. Imi amintesc insa ceea ce m-a adus aici. A fst acea cearta crancena a parintilor mei. S-a intamplat pe motivul unui secret pe care ei mi-l ascundeau. Mama zicea ca ar trebui sa aflu dar tata nu era de acord. Imi amintesc urletele, tipetele, injuraturile pe care si le aruncau unul altuia. Atunci a inceput. Eram de fata cand tata a plesnit-o, iar acea lovitura mi-a ajuns pana in suflet. O iubeam pe mama si nu suportam asta. Era prima oara cand ei se certau, iar atunci am luat-o razna. Nu am urlat, nu m-am tras de par si nimic de genul asta, nimic din ce ar face un nebun obisnuit. Doar am ramas asa uimita, cu privirea fixata asupra tatei. Am inceput sa cred altceva. In momentul acela disparuse totul : camera, parintii mei, otul. Eram doar eu intr-un bazin cu apa, inotand. Imi aminteam vag cearte anterioara, dar nici nu-mi pasa. Vedeam apa, simteam vantul cum tremura si soarele cum arde. Simteam o prezenta diferita acolo, prezenta ce se va afla in toate aceste intervale de timp cand pasesc in alta lume. Dar atunci nu i-am dat atentie, nici macar nu mi-a pasat cum de brusc, dintr-un apartament am ajuns intr-un bazin cu apa. Dar im placea. Scapasem de toata agitatia, de toate certurile, de tot. Pe moment nu mi-am dat seama, dar tot ce faceam in imaginatia mea, toate miscarile pe care le foloseam pentru a inota, toate erau prezente in lumea reala. Bineinteles, parintii si-au facut griji pentru mine.

                    Oricare ar fi fost acel secret ce mi-a distrus copilaria, se pare ca tata a castigat, deoarece a doua zi m-am trezit aici. In prima saptamana m-am comportat ca o nebuna adevarata. Nu voiam sa mananc nimic, nu voiam sa beau nimic. Tot ce faceam era sa plang, sa bat cu pumnii in pereti, sa tip. Imi lipseau ingrozitor parintii, apartamentul, tot. Imi lipsea transparenta apei si doream din tot dinadinsul sa aflu secretul ce mi-a cauzat criza de schizofrenie. Aveam 7 ani, eram nestiutoare. In primul an de sedere in acest ospiciu nu am observat decat singuratatea, si universul alb ce ma inconjura. Intotdeauna urasem zapada. Mereu cand treceam pragul lumii reale, in toate viziunile mele si toate locurile pe care le vizitam era prezenta apa si acea umbra, acea persoana ce ma urmarea de-alungul fiecarei viziuni. In primul an, acestea erau foarte dese si nu imi dadeam seama ce sunt. Cand eram in acea lume, totul parea real, iar de aceasta camera de ospiciu imi aminteam vag, si mi se parea cel mai ireal loc, cel mai ireal univers. Cu timpul, cand imi reveneam imi dadeam seama de adevar si incepeam sa ma consider cu adevarat nebuna.

                      Cu timpul, crizele s-au rarit, iar de ceva vreme erau atat de rare si de scurte, incat aproape nu imi dadeam seama. Doctorul stia acest lucru, dar nu dorea nici in ruptul capului sa ma externeze sau sa-mi dea voie sa-mi vad parintii. Ah, ce dor imi este de ei. Nici nu stiu unde sunt, daca mai traiesc, daca mai sunt impreuna. Tot ce stiu este ca le doresc tot binele din lume. Imi doresc ca totul sa fie la fel ca inainte. Ei sa fie impreuna, fericiti, sa mearga la Strandul local chiar si fara mine, prefacandu-se ca au inca o fiica ce creste pe zi ce trece. Desi nu mi-o arata, deoarece nu au cum, stiu ca le este dor de mine, stiu ca le lipsesc. Si ei mie.

                     Azi sunt pregatia pentru vizita lunara a doctorului. Nici nu stiu de ce i se spune doctor. Nu imi aplica niciun tratament. De fapt tot ce face este sa-mi puna intrebari de genul: "Buna Ada, cand ai fost ultima oara la inot?" sau "Ce mai face Ada, inca nu se ineaca?". La astfel de intrebari eu trebuie sa raspund mereu cu "Nu, nu am mai inotat de mult. Nu sunt nebuna, traiesc intr-o singura lume. Externeaza-ma!". El nu raspundea, si incepea o discutie despre ce mai este prin lume, cum este vremea, cine este primar, presedinte si tot felul de lucruri ce nu ma intereseaza pe mine. Parca ar fi platit sa ma plictiseasca de moarte. Nu imi ofera nici o informatie importanta cum ar fi: ce mai fac parintii mei, sau daca voi scapa vreodata de aici. Nimic nu pot afla de la el.

                     Nu sunt sigura ca azi, deoarece, cum am mai spus, aici nu exista timp si spatiu. Insa stiu ca doctorul nu a mai venit aici de multa vreme. Mai multa decat de obicei. Imi este somn, ceea ce inseamna ca e deja seara. Intodeauna am fost asa: cand era seara mi se facea somn si ma trezeam fix dimineata. Astfel aveam un reper de timp, asa calculam eu zilele. De fiecare data cand ma trezeam, desenam o linie pe perete. Potrivit calculelor mele, au trecut 34 de zile de la ultima vizita a doctorului. 35 cu tot cu cea de azi. In general venea o data la fix 29 de zile. E prima data cand intarzie, nu ca mi-ar pasa, doar ca mi separe ciudat. De fapt, totul e ciudat de aici. Poate a uitat de mine, sau poate... nu stiu. Nimic nou nu se intampla aici niciodata. Totul e simplu, totul e normal.

                      Lipsa patului nu ma mai atinge. E destul de cald aici, iar eu folosesc 4 carti suprapuse drept perna. Am invatat sa nu ma mai plang, sa accept totul asa cum e. Insa nu am invatat sa nu mai doresc. Imi doresc ca doctorul sa nu mai vina niciodata, imi doresc sa imi revad parintii, imi doresc sa inot. Adorm, si toate dorintele imi revin in minte rand pe rand, facandu-mi lacrimile sa iasa la iveala. Visele nu ma mai ating, stiu ca sunt doar inchipuiri, ca nu sunt reale. Inainte pentru mine, visele erau cel mai real lucru. Acum singura realitate pe care  cunosc este aceasta camera alba. Singura realitate pe care ar cunoaste-o orice om normal. Dar pentru ei, eu nu sunt.

                      Dimineata. Sau nu stiu, e doar momentul in care am deschis ochii. Atat. Cand toate zilele sunt la fel nimic nu ma mai surprinde. In stanga mea s-a auzit un scartait. Nici nu am nevoie sa intorc capul pentru a-mi da seama ce se intampla, pentru a-mi da seama ca scartaitul provine de la portita din josul usii, ce se deschide pentru a scoate la iveala o tava. Pe ea se afla o farfurie cu paine si marmelada si o ceasca cu lapte. Destul de generos micul dejun azi. Chiar ma surprinde. E printre primele dati cand se serveste lapte. Docotrul Kart, acesta ii era numele, sustinea ca laptele, continand calciu, influenteaza negativ conportamenul unui nebun, calciul dandu-i energie si ajutandu-l sa-si defineasca personalitatea. In cazul meu nu era nevoie de asa ceva. Nu imi place laptele datorita culorii sale. M-as fi multumit si cu un pahar de apa, ca in fiecare zi, Apa este transparenta, laptele alb. Apa imi place, laptele nu.

                      Mananc, cu nu prea mare pofta. Aici nu ai pofta de nimic, niciodata, poate doar de aer. Imi lipseste aerul curat. E ingrozitor sa te gandesti la oamenii liberi, cum se plimba pe strada fara nici o grija. Ei nici nu stiu si nu si-ar putea inchipui niciodata prin ce trec eu. Toti sunt ocupati cu grijile lor, cu vietile lor trecatoare. Pentru ei timpul trece repede, ei nu sunt obligati sa traiasca aceeasi zi la nesfarsit. Ar innebuni daca ar fi inshisi aici, pana si o saptamana. Nu ar suporta. Ei nu suporta nimic. Mi-as dori sa fiu si eu asa, nepasatoare. Sa nu-mi pese de nimic, sa-mi vad de viata mea neinteresanta, sa ma plimb singura pe strazile orasului fara sa-mi pese ce cred ceilalti, sa tip in gura mare, sa fac ce imi doresc. Sa traiesc. Mi-as dori, si uneori ma simt chiar geloasa pe aceste suflete puerile, ce n-au altceva mai bun de facut decat sa-si iroseasca viata facand lucruri marunte si sa se bucure atunci cand realizeaza ceva.

                   Ma gandeam, eu nu am realizat niciodata nimic. Nu am realizat nimic datorita faptului ca nu am incercat niciodata sa fac nimic. Deci nici nu am pierdut nimic. Nu am motive sa fiu bucuroasa, nu am motive sa fiu trista. Am motive sa fiu eu. Am motive sa nu-mi pese de ceilalti. Am motive sa plang, am motive sa rad. Nu m-am gandit niciodata cum ar fi ca eu sa fiu singura fiinta din univers care sa fie libera, iar toti ceilalti sa fie inchisi in cutii de lapte albe. Probabil si atunci m-as simti la fel de singura. Am decis ca asta e, la urma urmei am fost facuta sa fiu singura.

                   Imi amintesc ca, odata, mama mi-a povestit o pilda interesanta. Se facea ca, intr-o tara indepartata, o vrajitoare a otravit fantana de unde toti locuitorii tarii beau apa. Apa. Acea otrava era constituita de o substanta ce-l facea pe cel ce o consuma sa innebuneasca. Toti au baut acea apa si astfel toti au innebunit, cu exceptia regelui si a reginei, care aveau fantana lor proprie. Cand regele dadea legi intelepte si drepte pentru conducerea poporului, acesta, nebun fiind, considera ca monarhul sau a luat-o razna, si au hotarat sa-l oblige sa abdice. Sotia l-a sfatuit ca, in loc sa fie ei singurii diferiti de ceilalti, sa bea si ei din apa otravita. Si au baut, si astfel regele a inceput sa dea legi anormale, considerate intelepte de catre poporul sau. Eu ma aseman cu regele.

                 Imi face placere sa desenez, in colturile foilor caietului dictando, mici animalute animate. Nu stiu de ce, poate si acesta este considerat un act de nebunie. Iubesc animalele, dar din pacata, de cand nu am mai vazut unul, nici nu mai stiu cum se comporta. Am ajuns sa cred ca toti suntem animale. Si suntem. Am desenat pana acum caini si serpi. Nu stiu de ce am combinat aceste doua animale. Poate pentru ca nu stiu sa desenez, iar aceste animale mi se pareau mai simple. Dar mai concret, le-am desenat deoarece consider cainele cel mai bun prieten al omului, asa cum am fost invatata de mica. Nu am avut niciodata un prieten, probabil de asta ma simt asa de atrasa de caini. Cat despre serpi... am auzit povestile despre Adam si Eva cand eram mica. Stiu ca serpii sunt inselatori. Asta este Kart, un sarpe. O fiinta ingrozitoare, plina de venin, ce nu are pic de respect pentru celelalte animale ce il inconjoara, doar pentru ceilalti serpi inselatori. Ce se aseamana se aduna.

              Se aude un ciocanit in usa. Ma surprinde. Niciodata nu a mai ciocanit nimeni in aceasta usa. Kart, cand imi face vizitele lunare, intra pe usa ca o furtuna. Nu tinea cont de intimitatea mea. Pentru el nebunii nu aveam nevoie de intimitate. Nu stiam ce sa fac in astfel de situatii, asa ca am suierat un „Da?” printre dinti, inima batandu-mi puternic. Simteam aici, pentru prima oara, curiozitate si alt sentiment, care cred ca ar putea fi denumit ca „frica”.

               Usa se deschide cu un scartait puternic, si primul lucru ce sa iveste pe ea este un bot de pantof negru, lustruit si aparent foarte scump. Apoi apare o mana acoperita de o manusa alba, ca cele pentru chirurgi, si incet incet se iveste tot corpul unui barbat necunoscut. Este brunet si are ochi verzi patrunzatori. Pare tanar, nu are mai mult de 30 de ani. Il primvesc ca pe o stafie, fiind prima persoana in carne si oase pe care o vad da atata amar de vreme, exceptand serpii ce sunt facuti din piele. Poarta un halat. Alb. Totusi pare sa nu ma deranjeza atat de tare acum. Parca toate sentimentele mele s-au conturat, s-au delasat si acum fiecare particica din trupul meu se intreaba cine este acest om.

                -Buna, Ada.

                Nu stiu ce ar trebui sa fac. Nu sunt obisnuita ca cineva sa mi se adreseze cu acest ton bland, acest ton omenesc. Se pare ca mai exista un om normal, care sa nu fi baut din acea apa otravita. Ma uit in continuare la el, mirata. Cand eram mica aveam ochi albastri. Acum nu mai stiu, nu m-am mai uitat de ani buni intr-o oglinda, dar nu cred ca si-au schimbat culoarea.

                -Pari speriata, s-a intamplat ceva?

                Dau din cap, incercand sa-i dau de inteles ca nu sunt speriata, sunt doar mirata.

                -Aha. Pai da-mi voie sa-ti explic. Dar mai intai, numele meu este Emanuel si sunt noul doctor al acestui sanatoriu. Domnul Kart s-a imbolnavit, iar acum este internat intr-un spital. Nu am sa intru in detalii in aceasta parte a prezentarii. Din cate am inteles, suferi de schizofrenie, dar se pare ca, de o vreme nu ai mai avut nici o criza. De 3 ani incoace dosarul este curat, prezinta foi albe. Nu stiu ce sa cred, dar se pare ca in acest timp, doctorul Kart nu a mai notat nimic in cazul tau. Deasemenea, am fost informat ca ai fost obisnuita cu vizitele lunare. E adevarat ca am intarziat aproximativ o saptamana, dar am fost ocupat cu acomodarea in acest sanatoriu. Am venit azi sa-ti pun niste intrebari.

                   Am hotarat ca nu m motive sa fiu speriata si ca probabil asta ar putea reprezenta o cale de evadare din acest loc pustiu. Am decis ca trebuie sa-i raspund lucid la fiecare intrebare ce mi-o va pune, astfel incat, macar el, singura persoana normala pe care o cunosc, sa isi dea seama de starea mea reala de sanatate.

                -Eu sunt Ada, am raspuns, dar tremurul din vocea mea s-a facut simtit. Nu mai era un tremur de spaima, ci unul de emotie.

                -Ada... deci, Ada, cand a fost ultima oara cand ai fost la o plimbare in aer curat?

                -Cand aveam 7 ani. De cand am fost inchisa aici, singurul lucru de care am fost constienta sunt acesti pereti albi. Am ajuns sa dispretuiesc culoarea alba. Toaleta nu a mai fost curatata de secole, deci aerul de aici nu ar putea fi numie „curat”.

                Am decis sa ii raspund cat de sincer cu putiinta, sa nu imi fie rusine de el si de tratamentul la care am fost supusa pana acum.

                -Groaznic. Acum stiu de ce majoritatea celor aflati aici au innebunit mai tare pe parcursul anilor.

               Deci nu eram singura. Mai erau si altii inchisi in cutii de lapte. Poate ca mai existau oameni ce nu au avut acces la fantana de apa. M-am gandit la cel mai simplu lucru pe care l-as fi putut spune atunci. Si l-am spus:

                -Eu nu sunt nebuna. Nu am mai avut o criza de schizofrenie de mult timp. De fapt nici nu stiu ce inseamna mult timp. Aici fiecare zi pentru mine inseamna mult timp. Dar din cele ce mi-ati spus dumneavoastra, deduc ca de 3 ani. Kart ma tine inchisa aici deoarece, presupun, doreste sa profite de banii parintilor mei. El stie ca sunt normala, dar nu vrea sa accepte acest lucru. De fiecare data cand vine aici imi pune intrebari ce nu au nici o legatura cu mine. Imi vorbeste despre vreme si alte lucruri ce nu au pic de insemnatate pentru mine. Niciodata nu mi-a oferit o informatie importanta, cum ar fi orice legat de parintii mei sau de data mea de eliberare. Niciodata.

                -Inteleg. Din pacate nu stiu ce sa cred. Multi nebuni se cred normali.

                -Uitati-va la mine. Arat ca o nebune ce trebuie legata? 

               Ah, ce bland era acest om. Parea chiar ca ma crede, ca ma intelege. Poate ca, daca as continua sa ma comport cum am facut-o si pana acum, voi reusi sa-mi redobandesc libertatea. Dar mai bine nu imi fac sperante desarte.

                -Nu. Nu arati. Cand aveai acele viziuni, despre ce era vorba in ele?

                -Despre apa, in majoritatea timpului. Nu erau speciale, nu aveau nimic interesant. Doar o umbra, o prezenta straina ce nu avea ce sa caute acolo. Nu o vedeam, doar o simteam. Nu am aflat niciodata ce era. Acum a disparut. Cateodata aveam senzatia ca acea prezenta provoaca viziunile.

                -Banuiesti macar ce era?

                -Nu, dar simt ca era legata de acel secret pe care parintii mi-l ascundeau.

                -Secret?

                -Da, secretul datorita caruia am fost adusa aici. A fost o cearta. Nu am nici cea mai vaga ideea despre ce a fost vorba, dar in seara aceea am avut prima viziune, iar acea umbra a fost mai conturata ca niciodata. In rest nu am niciun indiciu referitor la acel secret, dar imi doresc nespus sa il descopar.

                -Inteleg. Imi dai voie sa iti fac un control rapid?

                -Da, desigur.

                 Un control rapid. M-a cam speriat acest termen, dar mi-am dat seama ca acest om nu avea sa-mi faca rau. Si nu mi-a facut. Mi-a lovit cu un mic ciocanel zona de sub genuchi, mi-a ascultat plamanii, Mi-a controlat scalpul si tot felul de alte lucruri la cre am fost supusa si cand eram mica, pe vremea cand mergeam la pediatru.

                  -Reflexe normale, plamanii functioneaza cum trebuie, paduchi nu ai. Creierul functioneaza cum trebuie. Pari normala. Te vom mai tine cateva zile sub observatie, iar daca nu vei prezenta niciun simptom de nebunie, probabil te vom externa.       

                   A  iesit din camera strigand un „la revedere”. Se pare ca aceasta este prima data in viata mea cand pot simti speranta. Speranta ca voi vedea din nou soarele si voi simti ploaia ce-mi uda parul. Intotdeauna mi-am imaginat ziua cand voi avea voie sa ma plimb prin ploaie fara umbrela, fara gluga. Aceasta zi ar putea fi mai aproape decat cred. Dar am grija sa nu ma bucur prea tare – acum am un motiv adevarat, in sfarsit – deoarece e posibil ca toate sperantele ce le nutresc in momentul acesta sa-si gaseasca sfarsitul in momentul in care Kart isi va relua postul. In orice caz, din momentul in care voi fi libera nu va mai avea niciun drept asupra mea, nu va reusi sa ma readuca aici cu forta.

                   Au trecut trei zile de la prima vizita a doctorului Emanuel. In sfarsit pot recunoaste ca exista doctori adevarati. Parca datorita lui mi s-au deschis alti ochi. El ma considera normala. El este singurul care ma considera normala. De atunci m-a vizitat in fiecare zi, de fiecare data comportandu-se frumos si raspunzandu-mi la toate intrebarile ce i le puneam.

                  Am aflat in trei zile tot ce nu am reusit sa aflu in ani de zile. Mi a povestit cum ca a vorbit cu parintii mei, iar acestia ma asteapta acasa cu nerabdare. Am mai aflat ca tata a fost impuscat in umar, in timpul unei urmariri. Tata este politist, si este un om foarte respectat in meseria sa. A fost impuscat in timp ce incerca sa prinde un criminal in serie, ce violase doua fete de varsta apropiata mie, iar apoi le-a ucis, mutilandu-le si aruncandu-le corpurile in diferite santuri din paduri. Din cate am inteles, asta s-a intamplat in urma cu 4 ani. Mult timp... si e cu adevarat rau sa te gandesti ca, in toti acesti ani, eu nu am aflat niciodata nimic despre ei.

                  Doctorul Emanuel mi-a mai povestit ca mama, care inainte era o casnica obisnuita, si-a luat o slujba de chelnerita la un restaurant local. Lucra acolo 5 ore pe zi si primea un salariu destul de bunicel. Mi-au dus dorul in acest timp, dar, crezand ca intr-adevar sunt nebuna, au incercat sa-si traiasca viata fara mine, sa se obisnuiasca. Am deslusit printre spusele doctorului ca ei inca nu-si revenisera. El le-a dezvaluit posibilitatea externarii mele, iar ei au fost deosebit de incantati.

                 Totul este cum nu se poate mai bine. In 3 zile toate dorintele mele pe care le-am nutrit ani in sir au devenit realitate. Mai lipsea doar eliberarea mea. Doctorul m-a asigurat ca daca totul merge bine, aceasta va avea loc cat de curand posibil.

                 

                 Acea zi a venit mai repede decat ma asteptam. A fost a 6-a zi de la prima vizita a domnului Emanuel. Nu am nici cea mai vaga idee ce zi a saptamanii este, dar azi, in urma cu cateva ore, doctorul Emanuel mi-a dat voie sa ies din cutia de lapte. Totul din jurul meu era atat de diferit. Holurile spitalului erau mult mai schimbate decat mi le aminteam. Acum pe fiecare latura a culoarului se aflau flori suspendate si cactusi. Ce vad unii la cactusi? Sunt doar niste plante verzi si cu tepi. Nimic frumos la ele. Nu imi este frica de ce gandesc, deoarece am fost multa vreme internata intr-un sanatoriu pentru nebuni, motiv ce-mi da dreptul de a avea pareri preconcepute asrupra lumii ce ma inconjuara.

                  Totul bine. Doctorul m-a dus intr-o camera frumoasa, cu pereti varuiti albastru. Pe jos era o mocheta de stil vechi, iar mini-candelabrul ce atarna de tavn dadea camerei un aer antic. Cu exceptia acestor lucruri, totul era nou pentru mine. Calculatorul arata complet diferit spre deosebire de ultimul pe care l-am vazut. Acesta arata cat de cat frumos, spre deosebire de rablele de moda veche. Pe birou se aflau multe hartii, acte si o droaie de pixuri.

                   -Te pot servi cu ceva? imi distrase doctorul atentia, aratandu-mi spre un automat mare aflat in coltul camerei.

                  M-am apropiat de el. Nu prea stiam sa citesc, avand in vedere totala mea lipsa de scoala. Era chiar rusinos ca la 15 ani sa nu stiu sa citesc. Desluseam totusi literele si le legam intre ele, cu greu. Am stat 5 minute si m-am uitat la aparat, pana am reusit sa descopar cuvintele „ciocolata calda”, si i-am solcitat doctorului una. Adesea beam ciocolata calda cu mama, cand eram mica. Doctorul apasa pe niste butoane, un pahar cazu pe suport si apoi am vazut apa curgand, pe langa niste prafuri, in paharul aflat in fata mea.

                  -Ia loc, zise indicandu-mi o canapea aflata in dreapta camerei. Parintii tai vor ajunge si ei in curand.

                   M-am asezat pe canapea, cu paharul de ciocolata calda in mana. Pana atunci nu mi-am dat dat seama ca, de cand am parasit infioratoarea cutie de lapte, pana am ajuns in acest birou am prezentat un zambet larg pe fata. Canapeaua era moale. Foarte moale, spre deosebire de parchetul rece si dur pe care sunt obisnuita sa stau.

                    Doctorul Emanuel s-a apropiat de fereastra si a dat jaluzelele laoparte. Vai, si ce soare frumos e afara! Este prima data cand il vad inm atatia ani! Nu mi-am putut reprima un „O!” si lacrimile au inceput sa-mi siroiasca incetisor pe obrajii care ma dureau deja la cat am zambit.

                   -Vai scuze, voi trage jauzelele inapoi daca te deranjeaza lumina!

                   -Nu, nu. E bine asa. Doar ca este prima oara in mult timp cand vad lumia soarelui. Si acum ca o vad, mai ca nu m-as mai desparti de ea niciodata.

                   Doctorul Emanuel zambeste si imi zice ”Vezi ca se raceste ciocolata!”, surazand. Cat de grijuliu!. Sorb o gura de ciocolata calda. Are acelasi gust ca cea pe care o beam intotdeauna cu mama. Delicios. Il privesc inca, radiind de fercire, cum se aseaza pe scaunul din imitatie de piele neagra, aflat in fata biroului, paralel cu mine. Ma priveste, zambind de asemenea, apoi isi pleaca privirea si incepe sa caute printr-un maldar de dosare pe cel ce-mi apartine.

                    Privesc pe geam, abosrbita de privelistea minunata. Nu mai am rabdare. Abia astept sa ies afara, sa inspir aerul de afara, curat spre deosebire de cel statut in care am fost silita sa traiesc pana acum. Superb peisaj. Se vad blocurile si soselele aglomerate, iar in spatele lor zrescmuntii pitici, muntii in care se afla si mult-iubitul meu Strand. Cat de bine este sa-l revad ! Inima mea este plina de speranta.

                   Usa se deschide fara sa imi dau seama, deoarece nu mai remarc scartaitul cu care sunt obisnuita, iar pe ea intra doua persoane: o femeie si un barbat. Nu mi-a luat mult sa-mi dau seama ca acestia sunt perintii mei. Am ezitat totusi o clipita, deoarece aratau mult mai diferit decat ultima oara cand i-am vazut, si probabil si eu le paream lor foarte diferita. Toti ne-am schimbat, si mi-am dat seama ca nu voi mai putea recupera niciodata timpul pierdut. Dar am dat repede uitarii gandurile fulgeratoare ce ma inundau si le-am sarit in brate.

                   Ah, parca totul era un vis! Nu parca, acesta este un vis, un vis pe care l-am avut nopti de-a randul in perioada sederii mele aici. Numai ca acum, spre deosebire de acele vise trecatoare care se sfarseau in momentul imbratisarii, acest vis are sa continue la nesfarsit si voi reusi in sfarsit sa aflu deznodamantul! Nimeni nu rosteste nici un cuvant. Lacrimile curg pe obrajii nostri, dar nu vorbim. Cuvintele ar fi de prisos. Doctorul Emanuel nu face nimic, tace. Nu vrea sa ne intrerupa. Ii datorez enorm acestui om numai pentru acest moment, aceasta clipa pe care o astept de mica. Merita toti anii petrecuti aici aceasta clipa.

                     Toti simteam nevoia sa vorbim, dar parca nimeni nu reusea sa scoata nici un sunet, nici macar doctorul ce trebuia sa-i informeze pe parinti de semnarea actului de eliberare. Nu puteam sta asa la infinit. Ar trebui sa rup tacerea si sa intrerup sirul de lacrimi varsate, dar nu stiu cum. Am reusit sa ingaim urmatoarele cuvinte:

                    -Mmm mama, tata sunt libera! Sunt normala!

                    Atat. Cuvintele pot fi lasate si pe mai tarziu. Indrazneala mea de a vorbi l-a incurajat pe domnul Emanuel sa inceape acea conversatie lunga si plictisitoare cu parintii.

                    Nu stiu ce au vorbit... nici macar nu am fost atenta. Nu puteam sa fiu atenta in asemenea situatii. Eram concentrata la alte lucruri si ma gandeam la tot felul de lucruri normale: cum o mai arata camera mea, ce-o mai fi facand vechii mei prieteni, cum voi intra la scoala la aceasta varsta si tot felul de alte lucruri pe care le-ar putea gandi un om normal in asemenea situatii. Tot ce am prins sa aud sin conversatia adultilor prezenti in acea camera a fost:

                     -Nemernicul de Kart... Cand va iesi din spital il vom da in judecata.

                  Si i-am vazut pe parinti semnand acte, citind si bucurandu-se ca in sfarsit iti pot continua viata, pot relega firul ce s-a rupt o data cu internarea mea. Si ii cred si sunt de asemenea fericita pentru ei.

                   Am iesit afara din sanatoriu si primul lucru pe care l-am remarcat a fost aerul rece si pur batandu-mi in fata si ridicandu-mi parul. Este perfect! Zambesc si nu ma pot opri.

                   -Este rece vantul! spun, trecandu-mi degetele prin parul blond, crescut lung pana la mijloc.

                   -Da, suntem in luna octombrie. In data de 14 mai exact.

                   Aceasta a fost toata convorbirea noastra in tot drumul de la oscpiciu si pana acasa.

                   M-am instalat in camera mea. Vai, nimi cnu se schimabse! Totul era cum imi aminteam. Majoritatea jucariilor meke preferate de plus se aflau exact in locul in care le lasesem, iar trenuletul de lemn cu care ma jucam cand am auzit cearta parintilor se afla inca  in mijlocul camerei, unde l-am lasat. Peretii varuiti in galben au mucegait usor in spatele dulapului de haine, dar nu mi-am facut griji deoarece stiam ca paretii vor fi revaruiti in curand. Pe birou erau aruncate creioane de colorat, iar cartile cu Barbie erau imprastiate pe tot patul. Vocorul era foarte prafuit, iar culorile vii ce le avea odata s-au evaporat. Camera mea arata ca o camera tipica de fetita de 7 ani.

                    -Ada, avem de dicutat! Vino, te rog, dupa ce termini ce ai de facut in sufragerie!

                    Asa era mama deobicei. Niciodata prea sentimentala, dar o iubeam mult. Chiar si dupa ce am venit acasa dupa un car de ani vorbea cu mine ca si cum as fi fost acolo tot timpul. De asta o admir atat de mult, pentru ca nu pune niciodata la suflet nimic. Nu prea avem ce sa fac, asa ca m-am deplasat incet incet, admirand casa si identificand toate obiectele noi ce au aparut intre timp. Nu erau multe de vazut. Obiectul ce mi-a atras cel mai mult atentia a fost calculatorul, care parea nou-nout.

                     Am ajuns in sufragerie si m-am asezat pe canapea. Nu prea aveam idee ce ar trebui sa spun, oricum ma simteam destul de emotionata si intr-un fel chiar in plus. Pentru un scurt moment chiar am crezut ca disturbam linistea ce se asezase peste apartamentul aflat in orasul Iasi din Romania in ultima vreme, dar mi-am dat seama mai apoi ca asa ceva nu este posibil.

                     -Ai pierdut multi ani din viata fiind inchisa in acel sanatoriu, 3 dintre acestia fiin degeaba. Doctorul Kart va plati scump si indesat. Il vom da in judecata, sa nu iti faci griji. Ne dam seama amandoi, probabil ca si tu iti dai seama ca iti va fi destul de greu sa te acomodezi in noua lume acum. Am decis ca cel mai bine pentru noi ar fi ca, din moment ce anul scolar a inceput deja, sa faci scoala acasa o vreme. Ba fi greu, bineinteles, deci trebuie sa te stradui deoarece, la cei 15 ani ai tai, trebuie ca la anul sa incerci sa intri intr-o clasa cat mai mare.

                     -Ma voi stradui.

                     -Nu avem nici o indoiala. Iti vom renova camera. Deja, din momentul in care am aflat c avei fi externata, am dat comanda de tot mobilierul nou ce s-ar potrivi perfect in camera ta. Ti-am cumparat de asemenea si haine care probabil ca iti vor placea, din moment ce majoritatea tinerilor poarta asa ceva in ultima vreme.

                     -Va multumesc foarte mult.

                    Nu aveam nici o idee espre ce as fi putut spune, se intelege.

                     -Facem tot posibilul pentru a-ti face viata cat mai usoara, si dorim ca in acest an sa recuperezi nu tot, dar cat mai mult. Nu iti ccerem imposibilul, desi stiu cum suna. Dorim doar sa tragi de tine anul acesta pentru o integrare cat mai usoara in societate. Nu s-au schimbat multe mai exact, nu trebuie sa fii la curent deci cu multe lucruri noi.

                     -E in regule. Kart imi povestea mereu ce se intampla pe-afara, deci inteleg o mare parte a  lucrurilor. Atunci nu imi pasa foarte tare, dar totusi l-am ascultat pentru ca, desi era un sarpe, el era singura mea legatura cu lumea de afara.

                     -Presupun ca e bine. Gata, atat am avut important de discutat. Te vom lasa libera o satamana sa experimentezi locurile. Probabil ai multe de vazut, de facut.

                     -Multumesc, cred ca voi face o baie si apoi ma voi plimba putin prin imprejurimi.

                     -Bine.

                    Nu prea am mai discutat dupa aceea. Stiu ca am parinti stricti, dar ii iubesc asa cum sunt. Am facut baie si apoi m-am plimbat prin oras.

                    Intr-adevar, Iasiul nu se schimbase foarte mult. Aparusera cateva universitati noi si doua mall-uri in plus. Iasiul a fost intotdeauna un oras plin de facultati, iar in aceasta perioada a anului pe toate strazile era plin de studenti ce isi cautau menirea in viata. Vara totul era pustiu. Parintii mei locuiesc pe o straduta laturalnica aflata in centru, intr-un bloc oarecare la etajul 2. Am stat in oras destul de mult, l-am vizitat aproximativ pe tot. Am lasat Piata Unirii la urma. Acolo se aduna in fiecare zi zeci de porumbei, in toate culorile posibile. Nu i-am mai vazut de mult. Sunt atat de frumosi, de mici. Inainte pareau mult mai mari si mai fricosi. Se vede ca am crescut, acum nici macar nu mai simt impulsul de a-i alerga peste tot.

                  Parca totul a incremenit in timp, asteptandu-ma pe mine. Recunosc fiecare particica a orasului, chiar si locurile unde nu se mai afla nimic. Pe straduta din drum spre apartament se afla sase anticariate. Mi-as dori sa cumpar o carte, dar la ce folos, daca nu stiu sa citesc? De fapt stiu, dar la nivel de clasa I. Cititul se invata repede, nu-mi fac probleme. Sa scriu stiu. Nu stiu de unde, lliterele le-am invatat in clasa I si de atunci am inceput sa mazgalesc non-stop cuvinte pe hartie, pana am reusit sa scriu cu o caligrafie uimitoare chiar si pentru un adult. Probabil ca astfel am invatat si sa leg literele dintr-un cuvant si sa-l citesc cu greu. Ca si „ciocolata calda”.

                  Am ajuns acasa.  Parintii mei stateau in sufragerie, amandoi in picioare, privindu-ma. Mama arata foarte transpirata, lucru ce m-a facut sa ma intreb ce s-a intamplat. Era ciudat ca, la ora asta cand e cel mai frig in casa sa vezi un om transpirat. La inceput am crezut ca e din cauza cuptorului, in care se coceau linistit niste mere. Iubesc merele coapte. Apoi am privit la televizor. Pe ecran era scris mare, cu majuscule „DOCTOR PSIHOLOG MORT DE CANCER”. Deci Kart murise. Atata paguba... Totusi nici acesta nu este motivul ingrijorarii sale. Atunci mi-a trecut fulgerator prin minte un posibil raspuns: a venit momentul sa aflu acel secret ce mi-a cauzat atata suferinta.

                   M-am asezat jos pe canapea, destul de nerabdatoare. In ochii tatei se citea si altceva : frica. Probabil, adica sigur, ii era frica sa nu am alta criza. Dar nu voi avea. Sunt paroape sigura ca ma pot controla de data asta.

                   -Ada, voi incerca sa fiu scurt, zise el cu o voce aspra si vruta a fi poruncitoare. Dupa cate stii, iti ascundem ceva.

                    Deci avusese dreptate. Acea cutie de lapte i-a ascutit simturile pana la urma.

                    -Mama ta m-a convins ca ar fi timpul sa afli. Te avertizez, asta ar putea sa te socheze. Esti sigura ca vrei sa afli?

                     -Da, am zis foarte hotarata pe mine.

                     -Ei bine, cand te-ai nascut, nu te-ai nascut singura.

                    Nu vreau sa imi imaginez ce fata am facut. Ce vrea sa spuna? Un felde siamez diabolic sau ceva de genul?
                     -De fapt cand v-ati nascut, ati fost doua. Doua surori gemene.

                     -Ce?

                     -Asa e, dar datorita posibilitatilor materiale reduse pe care le aveam in urma cu 15 ani, eu fiind somer, a trebuit sa o dam pe sora ta spre adoptie. Numele ei este Diana.

                     -Si unde este asa-zisa Diana, sora mea geamana acum? Am zis asta pe un ton atat de sictirit, incat m-a surprins si pe mine, aceasta fiind prima data cand imi permiteam sa vorbesc  asa cu parintii mei.

                     -Ma tem ca nu stiu nimic despre ea. Din momentul in care a plecat de langa noi nu am mai auzit nimic de ea. Cert este ca a fost adoptata. Am intrebat la centru de catre cine, iar cand am cautat numele respectivului in baza de date a politiei am descoperit ca respectivul a fost arestat in urma cu 17 ani, adica inainte ca voi sa va fi nascut.

                     -Dar asta este imposibil. Atunci cum au putut cei de la orfelinat sa se insele astfel?

                     -Numele respectivului este Vlad Kent. Cert este CA Diana nu a fost adoptata de catre el, deoarece, cum am mai spus, este inchis in inchisoare si nu a iesit de acolo de multa vreme.

                       Atat a fost. Am fugit in camera mea inainte ca el sa termine de vorbit. Bineinteles ca nu ii invinovateam pe ei pentru ca nu mi-au spus mai devrme. La varsta de 7 ani nu as fi inteles foarte multe. Dar m-a socat, intr-adevar. Nu stiu ce sa mai cred. Acum, ca am scapat din sanatoriu, se pare ca dorintele mele nu s-au oprit aici. Acest secret mi-a distrus copilaria. Daca asa-zisa mea sora nu ar fi fost data spre adoptie, nu as fi fst intr-un sanatoriu si as mai fi avut si o partenera de joaca. Si asta e tot. Am inceput sa plang, indrumata fiind de dorinta arzatoare de a-mi avea sora inapoi.

                       M-am dus in sufragerie si mi-am informat parintii ca vreau sa plec sa-mi caut sora.

                      -In nici un caz. De-abia ai ajuns acasa, nu pleci nicaieri.In orice caz ai alte treburi. Integreaza-te mai bine in societate, invata, gaseste-ti prieteni. Cum pana acum nu ai stiut de sora ta, te-ai putea preface ca nici acum nu ai aflat. In orice caz, ar putea fi oriunde in lume.

                         Si asta a fost. Se pare ca nu ma pot baza pe sprijinul parintilor, ceea ce inseamna ca va trebui sa ma descruc singura.  Nu prea imi pasa ca parintii mi-au interzis sa o caut. Simt un fel de energie in interiorul meu. La urma urmei, este sora mea deci presupun ca am dreptul sa o caut. Am decis sa las toate restul problemelor pe a doua zi si sa ma culc. Mi-a lipsit patutul meu micut, cu patura desenata in carouri. E mai mic decat ultima oara, dar e mult mai bine cu un pat micut decat fara pat.

                          Dimineata m-am trezit odihnita si, in sfarsit, cu chef de viata. Nu stiu ce vor crede parintii mei, dar eu nu am niciun chef sa imi petrec ziua in casa. De fapt singurul lucru pe care vreau sa il fac acum este sa imi caut fostii prieteni. Sunt foarte curioasa cine si unde s-a mutat, cine a ramas... daca mi-au simtit lipsa tipm de 8 ani de zile, daca mai tin la mine....

                       Deschid usor usa. Ce bine e sa nu mai aud acel scaratait infernal! Cu timpul voi invata sa uit cele ce s-au intamplat, dar pe moment tot ce este in jurul meu eu il compar cu camera de ospiciu. Sunt intr-un fel paranoica. Refuz pana si sa bea lapte. Parintii nu sunt acasa. Ceasul este 11:30 dimineata. Nu prea imi fac griji, sunt obisnuita sa fiu singura. Ma deplasez greoi pana la bucatarie pentru a-mi face ceva de mancare si gasesc, in mod surprinzator, o farfurie plina de clatite cu ciocolata savuroase, iar langa ele un biletel semnat „Mama”. Inainte sa maanc delicioasele clatite, deschid biletelul pentru a afla cauza lipsei parintilor.

              „                                                    Draga Ada,

                    dupa cum observi te-am scutit de munca de a-ti face singura micul dejun. Eu si cu tatal tau suntem in oras cautandu-ti tie lucrurile ce-ti trebuie, avand in vedere intoarcerea ta. Dorim sa-ti cumparam mai ales un telefon mobil si niste carti potrivite varstei. Cheile sunt in cuiul batut recent langa usa, de-un caz de vrei sa iesi afara, dar sa nu stai mult. Azi avem treaba.

                    Nu face vreo prostie,

                                                             Mama.”

                        Interesant. Nu prea stiu cum sa folosesc un telefon mobil, avand in vedere ca singurul pe care l-am avut vreodata a fost unul adus de tatal meu din Italia. Era unul de jucarie, cu Barbie, dar parea exagerat de real. Macar e bine ca imi da voie sa ies. As vrea sa merg la Strand... dar avand in vedere ca suntem in octombrie, iar afara e frig, nu cred ca as vrea sa racesc. Nu am fost racita niciodata dar mama imi spunea adesea cand eram mica „Imbraca-te bine ca o sa racesti”.

                         Am savurat clatitele. Erau exact ca cele de la restaurant. Mama nu era numai o chelnerita buna, dar era si o bucatareasa excelenta.

                          M-am imbracat bine, cu cateva din hainele noi pe care mama mi le-a cumparat. Mi-am luat niste blugi mulati si de culoare inchisa, cu un pulover maroniu si un palton albastru inchis. Am hotarat ca ar fi bine sa nu risc, asa ca mi-am mai luat si o esarfa verde. Nu stiu sigur daca e bine cum m-am imbracat, nu stiu care e moda mai nou. Oricum e bine sa stii ca ai voie sa porti ce vrei si nu doar un halat alb permanent. Mi-am prins parul intr-o coada impletita la spate. Ah, ce par lung am! Ar fi mai bine sa il tund cat mai curand.

                         Pasesc pe coridorul holului. Urc un etaj si sun la usa la care ar fi trebuit sa stea Magda.

                       -Da? raspunde o femeie pe care nu o cunosc. Doresti ceva?

                       -Doream sa va intreb.. Cand v-ati mutat aici? Sunt vecina de la etajul 3. Am fost plecat o perioada si acum imi cautam fostii prieteni.

                       -Aha. Pai draguta, eu m-am mutat aici in urma cu 3 ani.

                       -Si stiti cumva ce s-a intamplat cu fostii locatari?
                       -Da. Au plecat in Spania din cate imi amintesc.

                       -Multumesc.

                       -Sunt incantata ca te-am putut ajuta, draguta.

                      Nu cred ca o voi mai vizita pe dea pe domnisoara „draguta”. Are un ton atat de sictirit... Si vai, ce dor imi e de Magda! In Spania? Ce sa caute ea in Spania? Mi-a promis ca vom fi intotdeauna impreuna. Dar presupun ca nu avea de ales. Of, voi trece si peste asta.

                      Nu mai cunosc prea multa lume prin imprejurimi. Am cercetat blocurile si toate locurile noi, parculetele si gara, ce a fost refacuta. Strada este in renovare. Din cate sa pare sinele de tramvai au fost scoase, iar acum urmeaza sa fie inlocuite. Nu-mi pasa. Imi amintesc cand fugeam dintr-o parte in alta a strazii cu Cris. Oare Cris mai sta in apropiere acum? Presupun ca nu voi sti pana nu voi intreba.

                       M-am deplasat incetisor spre blocul sau, aflat de partea cealalta a strazii. Statea la etajul 4. De ce locuiesc toti la etajul 4 nu stiu. Cert este ca, acolo unde obisnuia sa fie usa de lemn sub a carei protectii locuia Cris, acum se afla o usa metalica cu modele arabice pe ea. M-a descurajat asta si am dat sa plec, dar brusc mi-am schimbat parerea si am sunat la usa.

                      -Buna! Te pot ajuta cu ceva?

                       Vai, Cris! Cat a cresut... acum e cu un cap mai inalt ca mine. Il recunosc insa dintr-o mie. Cesta e vechiul Cris pe care il stiu eu. Ochii caprui ciocolatiu ma privesc blanzi, doritori sa ma ajute. Mai ca nu m-as mai desparti niciodata de acea privire. Poarta pijamale. Ce simpatic, mereu cand sunam la usa sa era imbracat in pijamale. I-a mai crescut parul, si acum il are pana la jumatatea gataului, de aceeasi culoare saten deschis de cand il cunosc. Stiu ca pare nebunesc, dar nu m-am putut abtine sa nu-i sar in brate.

                   -Usurel, usurel.

                   M-a indepartat putin si s-a uitat la mine drept in ochi. Si atunci, la randul lui, m-a imbratisat si el.

                   -Ada! Mi-ai lipsit mult! Ce faci? Unde mi-ai fost in tot acest timp? Parintii tai au fost aici si nu mi-au spus nimic niciodata! Credeam ca ai murit! Nu pot sa cred.

                   -Cris, schimba-te in ceva comod si iesi afara. Am muuulte sa-ti povestesc.

                   -Desigur! Sunt incantat sa-ti aud vocea din nou. Asteapta-ma aici, vin imediat. MIHAAAI ! S-a intors Ada! Nu pot sa cred, ma duc pe afara cu ea!

                     Apoi a disparut inchizand usa in urma lui. Am auzit cateva pocnete dina-untrul apartamentului, dar asa a fost Cris de cand il stiu. Mi-a fost dor de el, intr-adevar. Acum insa era ceva diferit. Avea ceva ciudat. Se pare ca, totusi, mai am un prieten. Si simt ca ar trebui sa ii povestesc tot, poate macar el ma va ajuta.

                  -Ada! Sunt aici, am venit. Hai afara!

                  Da, hai! zambesc cum nu i-am mai zambit niciodata si coboram impreuna cele 4 randuri de trepte ce ne despart de aerul minunat de afara. Ii strbatem repede, si incep:

                   -Am multe sa-ti povestesc, Cris. Si multe or sa te socheze. Mai bine sa stai jos, ca sa eviti sa cazi cand iti voi povesti.

                 Intr-adevar, s-a asezat pe banca fara nici cea mai mica obiectie.

                   -Te rog sa nu ma intrerupi. Iti exprimi parerile cand termin.

                 Si i-am povestit totul. Toata povestea vietii mele, toti acesti ultimi 8 ani, si totul despre acel secret distrugator de vieti. Despre sora mea, Diana. Dupa cum ma asteptam, a fost foarte mirat si curios in legatura cu cele intamplate. Cerea cat mai multe detalii, dar eu i-am povestit tot ce s-a intamplat. Intr-un final a fost de acord cu mine, in legatura cu faptul ca trebuia sa u caut pe sora mea.

                   -Bineinteles ca te voi ajuta.

                   -Nu sunt atat de sigura ca vei putea. Va trebui sa lipsesti destul de mult de acasa, chiar fara sa stie parintii mei. Desi mi-ar placea nespus sa fii prin preajma mea. Vezi tu... eu nici nu stiu sa citesc cum trebuie.

                    -Ne vom descurca. Haide.

                    -Unde?

                    -Sa te invat sa citesti.

                    Am fost cam suspicioasa in legatura cu aceasta propunere. Dar intr-adevar, dupa aproximativ 6 ore petrecute cu el in ziua aceea stiam sa citesc aproape le fel de bine ca orice om de varsta mea. In mod incredibil, totul parea atat de usor cu el prin preajma!

                     -Esti incredibila! N-am crezut niciodata ca voi fi un profesor atat de bun.

                     -Nu... tu esti cel incredibil. Sunt atat de fericita ca stiu sa citesc, in sfarsit! Imi promiti ca ma vei ajuta sa-mi caut sora si ca-mi vei ramane prieten indiferent de circumstante?

                     -Promit, atata timp cat si tu promiti ca nu vei renunta la aceasta idee.

                     -Nu voi renunta.

                      Nu mi-am dat seama, dar timpul a zburat ca vantul. si acum era ora 7 seara. Si cand ma gandesc ca mama m-a rugat sa nu stau mult... va fi foarte suparata. Dar cu Cris alaturi parca n-am nici o grija. Ii voi povesti mamei ca el m-a invatat sa citesc si ma va ierta, sper.

                     -Cris, trebuie sa plec! Da-mi te rog numarul tau de telfon, sa te sun diseara daca se intampla ceva.

                       Mi-a dat numarul sau de telefon si mia suras, zicandu-mi „Pa”.

                     -Mai iesim si maine, Ada. Cred ca ar trebui sa incepem sa cercetam.. sa cautam ceva date despre sora ta. Am sa vorbesc cu mama mea. Stii, ea lucreaza la un spital si ma voi interesa daca gaseste dosarul sau. Care este numele ei?

                     -Diana. Diana Albu. Iti multumesc mult. La revedere!

                      

                        Drumul pana acasa mi-a luat 2 minute. Dar acum am inceput sa-mi dau seama ca urmeaza sa primesc o cearta zdravana. Cu Cris era altefel, langa el nu pot simti nimic rau. Il pot simti doar pe el si doar persoana lui.

                      -Unde ai fost pana la ora asta, domnisoara?

                       Si uite asa incepe.

                      -Cu Cris. M-a invatat sa citesc.

                      -Nu te invinuiesc ca vrei sa-ti petreci timpul cu fostii prieteni, dar mai incearca sa stai si in casa. Avem multe de recuperat. Si nu este bine sa-ti petreci prea mult timp cu baieti de 16 ani.

                      -Si de ce nu?
                       Si atunci a urmat acea discutie pe care majoritatea oamenilor o au la 12-13 ani, nu la 15. Si am aflat toate acele lucruri legate de sentimente, de dragoste, de baieti. A fost stanjenitor, intr-un fel sau altul. Dar mama a fost blanda, mi le-a zis pe un ton deschis, rugandu-ma parca sa inteleg.

                        Dar asta nu schimba mai cu nimic relatia dintre mine si Cris. Ba mai mult, dupa aceasta discutie cu mama mi-am dat seama de ce simt pentru el cu adevarat. Il iubeam pe Cris si in tot timpul cat am discutat cu parintii, aproximativ o ora, m-am gandit cum sa fac sa treaca timpul mai repede si sa vina ziua de maine, ca sa il pot intalni din nou.

                      -Este bine ca ai invatat sa citesti si ma mira faptul ca ai reusit intr-o zi. Poftim.

                        Mi-a inmanat un telefon mobil simplut, nu ca cele pe care le vazusem la majoritatea omenilor de pe strada. Dar era primul meu telefon mobil, si de asemenea, asta inseamna ceva. Mi-a dat sa citesc regulamentul. Of, ce carticica groasa. Incredibil ca prima carte pe care o citesc in viata mea este una pentru telefone mobile. Dar merita, daca asta ma ajuta sa invat sa-l sun pe Cris. Numarul de telefon i l-am retinut in minte.

                          Nu i-am zis mamei despre ce simt pentru el. Ar fi bine sa nici nu alfe, pentru ca nu stiu cum urmeaza sa reactioneze. Am parasit sufrageria si m-am deplasat catre camera mea.

                           Am citit carticica aceea in 2 ore. Era deja ora 22:05, iar mie nu imi era somn. E ciudat sa stii intotdeauna cat e timpul. In ospiciu era mai usor, nu stiam cat e ceasul, nu stiam sa citesc, nu trebuia sa stiu nimic pentru ca nu aveam nevoie. Dar acum trebuie. Si imi palce, pentru ca toate aceste lucruri ma solicita. Mi-era somn, dar nu voiam sa dorm. Voiam sa vorbesc cu Cris. Fiecare particica din mine voia sa vorbeasca cu el. Asa ca nu am mai ezitat si l-am sunat.

                      -Cine e la telefon?

                      -Sunt eu, Ada.

                      -Repede te mobilizezi, mai. Deja ai telefon.

                      -Da… mama mi l-a luat azi.

                          In mod ciudat, desi vorbeam cu el si eram nespus de fericita datorita acestui lucru, nu ma simteam eu insami. Nu stiam ce trebuia sa zic, era ca si cum mintea imi era blocata. Dar nu voiam sa nu vorbesc. Ma simteam bine si numai auzindu-i vocea.

            -Ai vorbit cu mama ta? De dosarul Dianei?

            -Da, am anuntat-o. Nu i-am zis nimic cum ca ar fi sora ta.

            -E perfect.

            -Ada, eu ma duc sa ma culc acum. Ne vedem maine.

            -Bine. Pa!

           Si atunci a inceput. Am inceput, mai exact. O viziune scurta, de aproximativ 4-5 secunde. Dar a fost. Si a inceput sa-mi fie frica sa nu innebunesc din nou. Eram acolo, in acel bazin. Si m-am simtit ca si cum altceva ar fi provocat acea viziune, nu propria mea persoana. Am decis sa dau uitarii aceasta poveste si am adormit cu gandul la Cris.

     

             -Buna!
             -Ce?

             -Ma bucur ca ai revenit. Imi era frica ca va trebui sa inot singura. Apa e rece aici.

             -Cine esti tu?

             -Eu.

             -Eu cine?
             -Eu cine vrei tu sa fiu.

             -Stiu cine as vrea sa fii.

             -Atunci acea persoana sunt.

             -Esti ea?

             -Da.

             -Care ea?
             -Ea, care vrei tu. Ea, sora ta. Ea, sunt eu, sunt aici.
             -Aici unde? Unde esti?

             -Tu trebuie sa ma gasesti.

             -De ce intri in mintea mea? Mai exact cum faci asta?
             -Tu cum crezi?

             -Nu cred nimic pe moment.

             -Gandeste-te. Cine sunt eu?

             -Sora mea geamana.

             -Tocmai. Nu stiai? Gemenii pot comunica telepatic.

             -Si doar nu te astepti s cred porcariile astea, nu?
             -Nu ai decat.

             -De ce nu imi zici mai bine unde esti? Imi doresc sa te gasesc.

             -Trebuie sa ma cauti pentru a ma gasi.

             -Nu ma ajuti cu nimic.

             -Nici tu pe mine.

             -De ce nu ma cauti tu? Si eu cum de nu te pot contacta?

             -Eu sunt blocata. Tu? Pai ma poti cauta. Aminteste-ti cand m-ai vauzt prima oara.

             -Cand aveam 7 ani.

             -Tocmai. Cand te-ai gandit prima oara la mine.

             -Nici nu stiam ca existi atunci.

             -Nu stiu ce s-a intamplat. Pur si simplu te-ai gandit la mine. Sau la ceva strict legat de mine. Si nu numai atunci. De fiecare data cand te-ai gandit la mine m-ai contactat. Chiar si mai devreme.

            -Adevarat. M-am gandit la tine mai devreme. Asta inseamna ca nu sunt nebuna?

            -Ba da, draga mea. Esti schizofrenica. Nu prea poti scapa de boala asta din momentul in care o ai. Practic, eu sunt cealalta lume a ta. Desi ma aflu in total alta parte decat tine, ar fi mai bine sa nu parasesc aceasta lume.

             -Care lume? Nu traiesti pe Pamant?

             -Ba da. Of, dar greu te mai prinzi. Noi suntem legate. Daca pierdem aceasta legatura nu stiu ce se poate intampla, dar mai bine nu o pierdem.

             -Si cum te-as putea gasi?
             -Nici asta nu stiu daca e bine. Traim perfect asa cum suntem acum.

             -Si vrei sa spui ceea ce cred eu? Pentru ca vreau neaparat sa te gasesc. Nu-mi pasa in rest ce se intapla, vreau doar sa te gasesc. Daca comunicam telepatic, tu nu esti schizofrenica?
             -Ba da, dar eu ma controlez mai bine decat tine. De mine nu isi da nimeni seama ca sunt schizofrenica.

             -Invata-ma.

             -Asta nu se invata, asa sunt de cand ma stiu.

             -Nu te inteleg.

             -Nici nu trebuie. Pa!

             Si a disparut, dar nu inainte de a-mi arata o imagine de-a sa. Era superba. Avea parul tuns pana la umeri, ochii verzi, spre deosebire de ai mei, si un zambet larg pe fata.

              Acesta a fosr un vis. Sau nu. Aceasta s-a intamplat in vis, dar nu a fost unul. A fost cat se poate de real totul. Dar e atat de misterioasa si de frumoasa… si e sora mea. Imi doresc din tot sufletul sa o gasesc, si datorita lui Cris o voi face. Si Cris… vai ce frumos e! Oare de ce am senzatia ca eu sunt singura fiinta imperfecta de aici?

              A doua zi mi-am tuns parul pana la umeri. Singura. Parintii au fost de acord ca arat minunat. Dar nu m-au lasat sa ies dimineata. Au zis ca mai intai sa invat ceva. Si am inceput totu cu inceputul. Am invatat adunarea, scaderea, inmultirea si impartirea. Ma luam din scurt, asa… dar avand in vedere varsta mea trebuie sa intelg aceste lucruri mult mai repede decat un copil de 7 ani.

                -Ada! Trebuie sa ne intalnim, urgent! Am aflat ceva ce cred ca te va interesa.

                -Voi incerca. Ne vedem in fata blocului la tine in 5 minute.

              Conversatia mea cu Cris. Da… cum sa plec cand mama nu ma lasa? I-am spus ca trebuie sa ma duc pana la Cris.

                  -Ce sa cauti la el? mi-a spus.

                  -Sa vorbesc ceva.

                  -Vorbeste la telefon.

                  -Trebuie sa-mi arate ceva. Te rog… nu dureaza mult. Plus ca azi am invatat destul.

               Si am iesit. Sincer nu stiu de ce-mi pasa mai mult. De informatia pe care Cris urma sa mi-o dezvaluie sau de Cris. Pai, de amandoua as putea spune.

               Cris era acolo, asteptandu-ma pe mine. M-am apropiat incet de el si i-am pus mana pe umar, sprjinindu-ma pe ea.

                  -Deci uite ce am aflat: Diana Albu a fost internata ultima oara la spitalul municipal Brasov. Mai exact sectia pediatrie, camera 204. A avut o mana rupta. Parintii ei adoptivi sunt Vlad si Maria Kent, insa in dosar nu exista nici o adresa conrecta. Erau mai multe strazi aflate in mai multe orase, iar asezarea lor pe foaia din dosar era fara noima. Apropo, iti sta minunat cu parul tuns. Cum de ti-a venit ideea?
                    -Uite, am sa-ti povestesc ceva care ti se va parea ciudat. Aseara am avut o noua viziune.

                    I-am povestit toata conversatia pe care am avut-o cu sora mea.

                    -A zis ca e blocata? Cum anume?

                    -Nu stiu. Nu mi-a zis nimic important. Doar lucruri fara sens. Nu am priceput nimic. La Brasov zici? Pai… cum am putea ajunge acolo?

                    -Nu vom ajunge acolo, normal. Vom cauta in cartea de telefoane numele “Kent” si vom vedea ce putem afla.

                    Cris asta e genial. Si eu care voiam sa merg pana la Brasov in cautarea Dianei cand puteam da un simplu telefon…

                     -Cand vom face asta? Adica acum… i-am zis mamei ca nu voi sta mult, daca intelegi.

                     -2 minute in plus nu strica niciodata. Haide sa urcam la mine.

                    Am urcat din nou acele trepte infernale. Nu prea ma dau in vant dupa scari. Cand eram mica imi lua un secol sa le urc. Cris a sunat la usa si i-a raspuns un domn inalt, cu mustata proeminenta si cu parul brunet pana la umeri. Avea ochii verzi, ai lui Cris.

                      -Buna ziua! Presupun ca sunteti tatal lui Cris… Eu sunt…

                      -Nu, nu ,nu! zice asta razand. Eu sunt Mihai, fratele lui Cris. Te rog, nu ma confunda cu un tip batran doar pentru ca am mustata. In realitate am 25 de ani.

                      -A, ma scuzati! Eu sunt Ada.

                      -Incantat.

                     Am vrut sa ii raspund dar Cris m-a tras de mana si m-a tarat pana in camera lui. A inceput sa cotrobaie printr-un sertar mare, plin de lucruri nefolositoare si a scos o carte mare si groasa pe care scria “Pagini aurii – carte de telefoane”. A inceput sa dea paginile grabit si sa citeasca tot felul de nume si nume si nume…

                       -Dar parintii tai unde sunt?

                       -Ce?
                       -Parintii tai… unde sunt? intreb a doua oara, iritata.

                       -Aaaa. Pai sunt in Irlanda. Au plecat de o vreme. Eu locuiesc numai cu Mihai. Uite, am gasit! Kent Vlad. Dar se pare ca nu locuieste in Brasov, ci in Piatra Neamt.

                      Ridica receptorul la ureche. Trrrr trrrrr.

                        -Alo? Alo? E cineva acolo?

                      Si a inchis.

                         -Nu inteleg. Persoana de la capatul celelalt al firului a raspuns, dar nu am auzit nici un sunet de la ea. E ciudat. Voi mai incerca si mai tarziu, dar daca tot nu va raspunde cred ca va trebui sa mergem pana in Piatra Neamt.

                         -Ai innebunit? Mama nu ma prea lasa sa ies nici pe-afara. Cum sa merg in Piatra Neamt?

                         -Vom merge sa-mi vizitez bunicul bolnav.

                         -Ce bunic bolnav?

                         -Stii ce? Lasa-ma pe mine sa ma ocup de asta. Tu du-te acasa si comporte cat mai normal posibil. Am sa te mai sun mai tarziu sa vad cum mai merge treaba. Pana atunci nu stiu, mai citeste, vezi tu ce faci.

                      Se comporta prea grijuliu cu mine. Nu ca m-ar deranja, asta dovedeste ca tine la mine. Dar se implica prea mult in cautarea surorii mele, care in mod normal ar fi trebuit sa fie treaba mea. Dar imi place asta enorm. Mai bine fac ce zice el, va fi mult mai usor pentru mine, numai ca nu vreau sa-l bag in belele.

                       -Bine. Pa, Cris!

                       -Pa!
                    

                    Am ajuns acasa repede, asa ca mama nu a avut ce comenta. Ma surprinde cum am inceput sa ma comport. Parca nici nu-mi mai pasa ca in sfarsit am casa mea, parintii mei, prietenul meu cel mai bun si tot ce mi-am dorit vreodata. Dar nu asa se comporta toti cei de varsta mea? Ba da, cred ca da.

                     Urmatoarele doua zile au trecut foarte repede, fara evenimente neobisnuite. Lectiile mele de acasa au continuat, dar eu nu am fost chiar cea mai atenta persoana. Totusi am prins ceva-ceva.

                     A treia zi la pranz mama a venit la mine in camera si mi-a spus:

                       -Am vorbit cu tatal lui Cris. Mi-a explicat despre excursia ce planuiti sa o faceti catre Piatra Neamt si de vizita bunicului bolnav. Am fost de acord cu conditia sa nu stati mai mult de trei zile si, pe tot parcursul calatoriei sa fiti in siguranta si sa nu ramaneti nesupravegheati. Plecati maine, din cate am inteles. Distractie placuta!
                     E de prisos sa spun ca nu am inteles nimic din ce m-a zis mama. Mi-am dat seama ca singura solutie plauzibila era sa-l sun pe Cris. Mi-era atat de dor de el… Trei zile mi-au parut un veac atata timp cat nu am vorbit si nu l-am vazut. Si, bineinteles ca il sun sa-mi explice si mie despre ce e vorba.

                      -Da?
                    Dar vai, ce voce cristalina are! Acum, ca nu i-am mai auzit-o de o vreme mi sa pare mult mai sonora si mai puternica. Si mai frumoasa si mai toate lucrurile bune din lume. Si mi-e un dor de el de nu-mi vad capul.

                       -Deci ascult. Explca-mi si mie cum de a vorbit tatal tau cu mama?
                       -Nu a vorbit. A fost fratele meu. Deci maine plecam noi doi cu trenul la Piatra Neamt. Ar trebui sa fii fericita ca am reusit sa rezolv chestiunea asta.

                       -Sunt dar e complicat tare. Iti dai seama ca daca afla mama ma ucide.

                       -Nu are cum sa afle, nu-ti fa griji degeaba.

                       -Ai dreptate. Ma voi adapta situatiei. Si cum facem?

                       -Vorbesc cu fratele meu. Te sun mai diseara sa iti zic cand plecam. Bun?

                       -Desigur.

                  Si a inchis. Nu imi place ideea. Dar voi incerca sa o urmez. La urma urmei, e a lui Cris. Si Cris stie ce trebuie sa faca, nu? Si daca nu, ce? La urma urmei maine voi fi cu el toata ziua, asta e tot ce conteaza. Si nu nu mai maine, ci doua sau poate chiar trei zile! Nu mai am rabdare!

                   La pranz am mancat snitel cu cartofi prajiti. Cartofii mamei sunt intotdeauna deliciosi. Mama este o bucatareasa grozava, cum am mai spus. Oricum, in comparatie cu mancarea din fostul ospiciu, aceasta este mult mai buna. Si brusc m-am gandit la sora mea. Ea oare ce mananc acum? Oare are macare, de fapt? Oare asa-zisii ei parinti, Vlad si Maria, o ingrijesc cum ar trebui? Si a zis ca e blocata, cum adica, in ce sens e blocata? Si daca toate acestea sunt doar imaginatia mea? Nu ar trebui ca, dupa spusele ei, in momentul acesta sa o pot contacta, sa-i pot transmite acele ganduri telepatice de care imi tot povestea? Ba da, ar trebui, dar nu se intampla. Pai ma voi duce la mine in camera, si voi mai incerca acolo dupa ce mananc.

                      A fost o masa delicioasa, ce pot spune. Toti am fost tacuri in timpul pranzului, singurele lucruri ce se auzeau fiind televizorul si, din cand in cand, cate o vibratie de telefon. Apoi am plecat in camera si am inceput sa ma gandesc la sora mea. Nu am vazut nici apa, nici nimic din ce ar fi trebuit sa vad. I-am vazut doar chipul. Asta nu stiu ce inseamna deoarece ar fi putut fi doar imaginatia mea. Dar ea era acolo si ii puteam citi in ochii verzi umbra de tristete ce o cuprindea, umbra ce ma cuprindea si pe mine totodata. Si, chiar daca nu o vazusem niciodata, imi era ingrozitor de dor de ea.

                      -Bau!

                      Asta a zis si a disparut. De ce nu a mai vorbit cu mine? Nu mai cnoteaza, sunt oricum fericita ca mi-a vorbit macar! Si intr-adevar, sunt fericita si ca exista Cris, prietenul meu cel mai bun pe care il iubesc enorm, Cris care ma ajuta sa dau de urma acestei fiinte de care ma simt atrasa ca de un magnet.

                       Trrrrrr.Trrrrrrrrrr.

                       Oh, trebuie sa fie Cris! Vai, ce bine ca ma suna!
                      -Da, Cris?

                      -Lasa dulcegariile.

                        Ce e asta? Asta nu e vocea lui Cris. Si uitandu-ma mai bine, observ ca nici numarul afisat nu este al lui Cris.

                       -Tu cine esti?

                       -Vlad Kent ma numesc. Sunt tatal Dianei.

                       -Nu, nu e adevarat. Vlad Kent este in inchisoare.

                       -Nu, sunt aici. Si Diana ti-o poate confirma.

                       -E acolo? Te rog, lasa-ma sa vorbesc cu ea!

                       -Nu.

                         Vocea acestui om era ingrozitoare. Era aspra si imbatranita si ma speria. Sigur nu mi-as dori sa-l am ca tata. Si de ce nu ma lasa sa vorbesc cu Diana? Este sora mea si imi doresc enorm sa vorbesc cu ea. Vreau!
                        -Si de ce nu, ma rog?

                        -Usor cu tonul acesta obraznic, fetita!

                        -Nu ma lua cu din-astea! Vreau sa vorbesc cu sora mea!
                        -Oh, nu e dragut? Vrei sa vorbesti cu sora ta. Te-ai intrebat daca si sora ta vrea sa vorbeasca cu tine?
                        -Bineinteles ca vrea!

                        -Eu nu sunt de aceeasi parere.

                        -Cum zici tu. Si de ce m-ai sunat?
                        -Ca sa-ti spun sa te lasi de cautarile astea, ca nu merg. Oricum Diana nu se va intalni niciodata cu tine. Voi avea eu grija de asta, oricum e bine de evitat. Nu se stie, poate va incepe chiar sa te placa. Si ea nu are voie sa aiba prieteni.

                         -Cum adica nu are voie sa aiba prieteni?

                         -Nu are pentru ca asa zic eu. Ea este perfecta asa cum e. Nu trebuie sa mai aiba pe altcineva pe langa ea care sa o strice sau sa o influenteze sa fie altfel. Ea nu vorbeste cu nimeni si nu da atentie nimanui exceptandu-ma pe mine. Daca apari tu o sa strici tot si evit asta pe cat pot.

                      -Esti nebun de legat. Si cu mama ei cum ramane? Cu Maria?

                      -Tu esti cea care a fost inchisa intr-un spital de nebuni. Despre asta vorbeam. Ce ma fac eu cu tine? Cred ca va trebui sa te opresc eu sa o mai cauti. Cat despre Maria… a murit acum 2 ani intr-un accident de masina. Nimic deosebit, dar acum macar nu ma mai bate nici ea la cap si o pot face pe Diana sa fie exact asa cum vreau eu. Adica exact asa cum e acum, perfecta.

                       -Nu ai sa reusesti.

                       -Oricum nu stii unde sunt.

                       -Piatra Neamt.

                       -Ai aflat?
                       -Da.

                       -Cauta-ma.

                     Si a inchis. Tipul asta e ciudat rau. Cum adica sa o stric? Nu i-as face nimic rau in viata mea. Macar acum am inteles ce voia Diana sa spuna prin “blocata”. Da, are dreptate. Dar Vlad Kent se inseala intr-o priviinta: Diana nu il place, si e socializeaza cu cineva: cu mine. Chiar daca indirect si intr-un mod foarte diferit pe cre multi l-ar considera anormal, ea vorbeste cu mine si eu cu ea, iar Vlad Kent nu stie. Totusi de unde stie el numaru meude telefon si de unde stie ca eu il caut ramane un mister.

                      L-am sunat eu pe Cris si mi-a zis sa ne intalnim maine la 8:30 in fata blocului sau. I-am povestit despre dubioasa convorbire pe care tocmi am avut-o si m-a sfatuit sa il sun din nou pe “bosorog” cum ii zicea el si sa ii zic sa-si vada de treaba lui. Dar asta ar fi cam nepoliticos si plus ca nu voiam sa-I mai aud vocea aceea groasa si sumbra prea curand. Am decis ca ar fi mai bine sa nu il bag in seama. Oricum a doua zi urma sa plec cu Cris la Piatra Neamt si poate, cu putin noroc, imi voi gasi si sora.

                     Ma nelnistea intr-un fel faptul ca mama nu stia nimic despre ce faceam eu. Mai ca-mi doream sa-I spun, dar stiam ca daca o voi face nu-mi voi mai gasui nciodata sora. Totusi ar putea s ma ajute. Dar din moment ce nu o face, ma descurc si eu cum pot. Si ii sunt datoare lui Cris ca ma ajuta si ca face atatea pentru mine.

                      Il iubesc asa de mult! Nu am mai simtit niciodata asa ceva deci nici macar nu stiu ce ar trebui sa fac. Am vazut chiar in urma cu doua-trei zile in urma un film romantic si am cam prins ideile in general, dar nu am tupeu sa ma duc la el sa-l sarut sau sa-mi marturisesc sentimentele ce i le port. Pur si simplu “nu am tupeu” cum am auzit pe unii tineri spunand pe strada. Nu rea ma dau in vant dpa expresiile astea noi si moderne si la moda si cum li s-o mai spune, dar din moment ce toata lumea le foloseste, de ce sa nu fiu si eu in ton? Oricum am petrecut destul timp fara sa aud niciun cuvant, iar acum a venit timpul sa mai si recuperez.

                       Am adormit cu gandul la Cris, bineinteles. Nu mai am rabdare pana maine, pana il voi revedea din nou. A fost o noapte sumbra, fara vise, fara cosmaruri. Nu pot spune ca mi-a displacut, dar nu sunt obisuita sa dorm asa. In general am cel putin 3-4 vise pe noapte, iar acum nici unul.