Vis

Somnul meu nu a fost niciodată liniştit. Mereu a dogorât de visuri mai mult sau mai puţin normale. Fiecare vis al meu a fost precum un roman în imagini. Nu ca un film. Romanele îţi provoacă imaginaţia, spre deosebire de filme.
Somnul fără vise, pentru mine, înseamnă leşin sau moarte. Sunt mai moarte orele de inconştienţă decât clipele din visuri în care nefiinţa acaparează frânturile ireale ale fiinţei prezente în ele.
Se spune că visurile durează secunde... Dacă e adevărat, atunci, după mine, aceste secunde din noapte sunt cele mai frumoase, pentru că în ele îmi regăsesc irealitatea şi nebunia, stări pe care sunt forţată să le ascund pe parcursul infinitelor zile în care nu visez. O viaţă întreagă poate fi îndesată într-un vis. O naştere poate fi cuprinsă în el. Dar, de curând, am avut ocazia să experimentez, printr-un vis, trecerea în nefiinţă, sub toate aspectele ei.
Noapte trecută am adormit devreme. A m adormit ca deobicei, tu telefonul lângă pernă, să mă pot uita la ceas de fiecare dată când mă trezesc şi să îmi notez. Poate părea ciudat... Astă-noapte se pare că m-am trezit la 02:27, la 04:16, la 06:48 şi la 08:35. Într-adevăr, mai des ca deobicei. Şi de fiecare dată din ce în ce mai obosită şi mai rănită fizic şi psihic.
În primul vis mă aflam legată de un pat, alături de alte persoane pe care nu le cunoşteam. La ieşire se aflau doi bărbaţi exagerat de înalţi, cărora eu le ajungeam până la abdomen. Se pare că, pentru nu ştiu ce motiv, aceştia mă urau. Am desfăcut centura ce mă ţintuia de pat. Eram plină de energie după ce tocmai primisem un pumn în stomac de la unul dintre cei doi tauri de rodeo. Am fugit înspre el şi am încercat să îl lovesc cu piciorul în zona genitală. Nu am ajuns, aşa că am lovit cu pumnul cât de tare am putut, iar apoi am fugit înspre patul meu, pe care am început să sar. Vedeam privirile îngrozite ale celorlalţi/celorlalte oameni/iluzii şi nu le găseam rostul. În vis nu simţeam frica, dar tranpiraţia abundentă îi dovedea fiinţei mele că realitatea îmi dezaproba cu înlesnire curajul.
Dar acel gardian nu m-a prins. Am fugit din pat în pat, sărind peste abdomenele tuturor, fiind prea preocupată să mă distrez pentru a auzi gemetele de durere ale bietelor suflete aflate în trupurile dezintegrate ale celor aflaţi în ceea ce am interpretat eu ca fiind „purgatoriul”. Şi am trecut peste acesta.
M-am trezit transpirată şi m-am uitat prima dată la ceas şi m-am dus la baie, doar pentru a-mi examina în oglindă roşeaţa feţei şi pentru a mă asigura că sunt ferită de o eventuală explozie a capului, pe care aproape nu mi-l mai simţeam de groază.Apoi m-am întors în pat şi am adormit.
Prima imagine a celui de-al doilea vis a fost o câmpie largă din obiecte din metal, ditre care unul, aflat la aproximativ 2 metri de mine strălucea cu o lumină gălbuie, orbitoare. Apoi am realizat că toţi prietenii mei erau langă mine şi că nimeni nu îşi dădea seama unde se afla, dar toţi erau uimiţi de acea privelişte. Pentru că, vedeţi voi, acelea nu erau doar bucăţi de metal, ci erau oglinzi. Şi în fiecare oglindă se reflecta altceva. Se reflectau cele mai frumoase peisaje din natură, cele mai frumoase sentimente. Vedeam râuri de munte curgînd, vedeam păduri nesfîrşite şi ploi tropicale. Jungle fascinante, insecte grăbite, toate cuprinse de măreţia irealului. Puteam citi iubirea în oglinzi, puteam citi fericirea şi încântarea. Şi nici nu am vrut să caut urme de tristeţe. Unul dintre cei... nu ştiu câţi eram, nici asta nu m-a interesat. Dar unul dintre ei a observat un indicator. Şi am luat-o într-acolo. Şi am mers mult, deşi ni s-a părut puţin. Am mers până am ajuns la o stâncă în care se afla o crăpătură. Acolo se afla un fluture.
-Pot să te ating? Am întrebat.
A clătinat din antene că nu.
-Atunci coboară-te mai jos, să îţi pot studia modelul aripilor.
Şi s-a coborât. Şi vai, ce minunăţie mi-a fost dat să văd. Acea combinaţie de desene nu ar putea-o reproduce nici da Vinci, nici Michelangelo, nici Rembrandt şi nici toţi trei la un loc. Acele culori vii.. Era ca şi cum fiecare om de pe pământ şi-ar fi desenat fericirea pe acel fluture. Dar nu a durat mult. S-a preschimbat rapid într-un fel de zînă, şi ne-a spus nouă, tuturor, că dacă vrem să ne continuăm drumul prin crăpătura din stâncă, va trebui să aşteptăm. Şi ne-a indicat o băncuţă rece de piatră, pe care ne-am aşezat cu toţii. Şi am stat acolo multă vreme, timp care mie mi s-a părut o veşnicie. Şi m-am plictisit, aşa că am dat să plec.
Nimeni nu a încercat să mă oprească, aşa că mi-am continuat drumul pe lângă oglinzi. Dar nu am mai fost atrasă de ele. Nu am mai vrut să le privesc. Probabil pentru că ştiam că nu mi-ar mai fi arătat aceleaşi imagini şi nu mi-ar mai fi inpus aceleaşi sentimente. La ieşire am încercat să mă întorc la prietenii mei. Dar indicatorul nu se mai afla la locul lui. Oglinda ce strălucea a pierit, iar cărarea pe care am venit, ce înainte era clară şi se putea vedea până în celălalt capăt al ei, acum se depărţea în trei cărări diferite, toate bătătorite şi mărginite de buruieni. Conştientizam ce pierdusem datorită prostiei mele. Nu am putut aştepta şi pierdusem acel legendear tren ce duce spre Rai. Şi realizam că nu mă mai puteam întoarce, aşa că am mers tot înainte, pe drumul spre realitate.
Şi m-am trezit din nou, cu un sentiment amar de regret. Şi când m-am ridicat să beau apă, simţeam povara şansei pierdute asemeni unui bolovan greu. Şi o căram în spate şi simţeam cum trebuie să mă obişnuiesc cu ea. Şi senzaţia ratării persista, simţeam cum lumea mi se prăbuşeşte în cap datorită migrenei ce m-a apucat. Apoi, cu toate astea, m-am întins din nou în pat, şi mi-am unit, forţat, pleoapele ce păreau de plumb. Când am închis ochii, am simşit cum toate acele oglinzi se sfarmă, se sparg, iar cioburile ascuţite se înrădăcinează în inima mea.
Şi m-am găsit pe mine pe o cărare ca vai de ea, aflată „la capătul lumii”. Cărarea era aflată în mijlocul unui deşert, înconjurată de nisip din toate părţile, iar în dreapta ei erau câţiva copaci ce o umbreau. Nu ştiu ce copaci erau aceia dar aveau frunze mari, de un verde închis şi arătau trecuţi. Primprejurul meu vedeam tot felul de lucruri aruncate de colo-colo. Lucruri pe care eu, cu o curiozitate de copil, am început să le studiez. Am găsit monede vechi, noi şi străine, am găsit săbii, haine antice îngropate sub nisip... Şi mi s-a făcut scârbă gândindu-mă că toate acestea au fost aruncate aici de secole, probabil. Nu mi+ar fi ajuns o viaţă să cutreier acel deşert, şi nu mi-ar fi ajuns o eternitate să numesc fiecare obiect aflat în el. Dar în vise asta nu contează.
Am mers înainte pe acea cărare până am ajuns la o poartă mare, neagră şi foarte atrăgătoare, de la care nu mi-am putut desprinde privirea. Acea poartă avea o arhitectură atât de complexă încât îmi venea greu să cred că fusese făcută de o mână omenească. Şi pe bună dreptate, nu fusese.
În stânga mea se afla o oglindă în care îmi vedeam reflexia. Îmi vedeam reflexia, chiar dacă nu stăteam în faţa ei. Şi deasupra imaginii mele reflectate, era scris „mascarada nu mai poate continua fără tine”, iar nişte voci interioare îmi spuneau „într-acolo” indicându-mi acea poartă. Cugetul meu era la pământ. Nu am reflectat asupra acestei opţiuni nici o clipită. Picioarele mele au acţionat independent. Au luat-o înspre poartă şi au intrat. Câteva clipite m-am holbat împrejur fără să îmi pot crede ochilor. În faţa ochilor mi se întindea un coridor ce părea fără sfârşit. Pe jos era întins un covor roşu, iar pereţii erau dintr-un lemn arămiu, sculptat în acelaşi stil renaşcentist precum poarta. Privelişte ce mi-a captat toată atenţia pentru o perioadă destul de lungă de timp. Am primit în stănga şi am intrat pe prima uşă. Pentru că am uitat să menţionez, pe acel coridor se aflau foarte multe uşi, toate numerotate, astfel încât pe stânga se aflau cele cu număr impar, iar pe dreapta cele cu număr par. Instantaneu, m-am intrebat care o fi ultimul număr, dacă o fi existat aşa ceva. Şi mi-am închipuit că acest ultim număr ar fi fost conţinut de miliarde de alte numere, ajunse la infinit, Pentru că totul e posibil.
Şi am intrat pe uşa numărul unu. Acolo era un fel de birou. Şi mi-am auzit numele strigat de o secretară. Ciudat, încerc, dar nu îmi pot aminti niciun detaliu referitor la fizicul acesteia. Dar nu arăta omenesc. A strigat un cerber să vină şi să mă examineze. Acest cerber arăta asemeni unui centaur, dar era roşu şi avea copitele în flăcări (nu mă înţelegeţi greşit, acela nu era un birou oarecare. Era mai mare decât un METRO) , iar imaginea lui m-a îngrozit. Era sumbru, înfricoşător,dar totuşi era incredibil de frumos. Emana o putere supremă şi doar statura lui îţi impunea teama. Mi-a atins urechea, implantându-mi un fel de cip. Şi nu a scos o vorbă, fapt ce m-a dezamăgit, deoarece îmi doream cu ardoare să aud măcar o notă venind din interiorul acelui zeu mitologic.
Uşa mi s-a deschis şi mi s-a insinuat să părăsesc biroul. Am ieşit şi mi-am continuat drumul pe coridor. Deşi în faţa mea totul era întunecat şi nu existau lumini care să lumineze locul, împrejurul meu era tot timpul lumină. Deschideam diferite uşi, ba de pe o parte, ba de pe cealaltă îi studiam cele mai înfiorătoare imagini pe care creierul le poate produce. Vedeam totul din mai multe perspective. O parte din mine le agreea, o parte le dezaproba, o parte le ura şi o parte le iubea. Şi vedeam crime, vedem bătăi, vedeam drogaţi . Sadici, satanişti, demoni, toate se adunau în acea casă gigantică. Şi eu îi vedeam si mă speriau şi voiam să fug. Dar în acelaşi timp îi admiram îi voiam să rămân. Şi niciodată nu am fost mai confuză. Si totuşi înţelegeam tot. Şi fiecare cameră avea puterea ei şi toate mă îmbătau. Şi eram în extaz şi mă simţeam bine, dar uram acel loc şi voiam să îl părăsesc. Mi se făcea groază de mine.
Nu mai voiam să fug de acel loc, îl iubeam. Dar voiam să fug de mine, pentru că ajunsesem să îmi fiu duşman. Şi am simţit cum mă urăsc. Şi mi-am spus „se face târziu şi eu vreau acasă”. Şi am făcut cale întoarsă. Am mers relaxat, admirând şisavurând fiecare bucăţică ce aparţinea acelui loc. Trăiam sentimentul că trebuia să rămân, dar acea bucâţicâ de conştiinţă pe care o mai aveam, se împotrivea şi ca să o protejez, am grăbit pasul. Chiar dacă toată fiinţa mea se împotrivea, am părăsit Iadul şi am revenit.
Am revenit, ironic, cu o durere de ureche, exact în acel loc în care, în vis, mi-a fost implantat cipul. Şi m-am trezit cu un mare semn de întrebare. Cese întâmpla dacă rămîneam acolo? M-aş mai fi trezit? Se spune că dacă mori în vis, mori şi în realitate. Într.un vis, nu am experimentat niciodată moartea ca să pot da explicaţii. Dar acesta a fost unul dintre cele mai intense vise trăite vreodată.
Şi nu aş vrea să mai simt acel sentiment de nesiguranţă, de regret şi de ură pe care l-am simţit, niciodată. A fost, totuşi, o experienţă interesantă.